Ultimul spectacol regizat de Radu Apostol la Centru de Teatru Educațional Replika investighează raportul omului (ca microistorie) cu istoria (ca macroistorie), prin explorarea fațetelor multiple din trecutul educațional a trei bine cunoscute actrițe din România, Grecia și Portugalia, formate aproximativ în aceeași perioadă (de ce trei țări? Pentru că este un proiect european, Europa Creativă, la care participă minim trei țări - se spune în piesă).
Montarea lansează provocator întrebarea: suntem oare suma tuturor experiențelor noastre, bune, rele? Cum se nasc istoriile noastre personale și ce rol joacă educația școlară în acest proces?
Povești despre școală, de la cea primară, până la studiile universitare, în anii dictaturilor (de stânga în România, de dreapta în Portugalia și Grecia). Sunt evocate printre altele, clădirea școlii, clasa, uniformele școlare; se cercetează și profesorul ca mentor, ca model, ca punct de referință, sunt amintite materia cea mai nefolositoare, lecturile din adolescență, conflictele cu autoritățile, dar și evenimente politice hotărâtoare din perioada respectivă. Și cum două dintre protagoniste se ocupă și de pedagogie, fiind conducătoare ale unor școli de actorie, în Atena și Lisabona, o parte a acestui spectacol este dedicată pedagogiei artistice. Deși au caracter autobiografic relatările celor trei actrițe devin emblematice pentru o întreagă epocă.
Bine structurat și unitar, spectacolul este alcătuit din nenumărate mini-povești, fiecare cu propriul său moment culminant, dramatismul fiind dat de jocul actrițelor, personaje-narator, dar și de ritmul creat între aceste istorisiri.
Publicul este invitat într-un univers al narațiunilor în care jocul actrițelor îmbină stilul confesiv cu distanțarea, într-un melanj de feminitate și ludic. Paradoxul de a spune povestea împrejurărilor familiale, școlare și socio-politice în care s-au format, apoi de a o interpreta pe scenă ca și când ar fi doar un alt rol, o ficțiune a altcuiva.
În spațiul redus și minimalist de joc de la Replika cele trei protagoniste fac să circule un fluid de susținere reciprocă, din care nu lipsesc nici ironia, nici umorul; în acest triptic educațional scenele se succed într-un ritm bine articulat, fiecare dintre actrițe însuflețind prin mici gesturi participative relatarea celeilalte. Există un joc permanent de priviri, de tăceri, de gesturi schițate. Acestea sunt întregite de o poezie a vizualului, conceput miniatural, foarte potrivit locului, și de o anumită melodicitate polifonică aparte, ce se naște din felul în care cele trei limbi (româna, greaca și portugheza) se modulează una în alta.
Tăcerea Epocii de Aur
Între nenumăratele aspecte abordate, în spectacol figurează și definirea unei epoci prin intermediul unui proverb des vehiculat în școală în fiecare dintre cele trei țări. O să mă opresc doar asupra unuia, lăsându-i spectatorului plăcerea să le descopere pe celelalte două: Ca factor hotărâtor al copilăriei în socialismul românesc Mihaela Rădescu definește tăcerea: "Tăcerea mea de aur." Tăcerea ca regulă generală, ca o constrângere venită din mediu: "Taci, mă, că aud vecinii!" - , dar și ca libertate a nerostirii. Cu alte cuvinte, mă definesc prin tot ceea nu spun.
"Tăcerea acoperea teama. Frica de Securitate, de partid, de autorități. În școală, frica elevilor de profesori, frica de a greși. Și am ales de multe ori să tac, ca să nu greșesc." Tăcerea ca protecție: "Când nu eram sigură pe mine, când mă îndoiam, tăceam. Era forma mea de a mă apăra de greșeală." Însă evocările au și un rol pedagogic, în sensul că ele au un mesaj pentru cei de acum. "Cred că un elev nu trebuie să tacă din teama de a greși, un elev poate greși. Tăcerea mea de aur, cu siguranță, a săpat la neîncrederea mea adultă.", conclude actrița.
"Memoria formează caracterul unui popor"
În mod interesant și aș spune caracteristic, micro-istoriile greacă și portugheză sunt într-o mai pregnantă măsură politice, mai comunitare chiar - și ca narațiune, și ca cristalizare - decât cea românească, aspect care se reflectă atât în alegerea proverbelor, cât și a unor concluzii, și mi-a plăcut faptul că regizorul a optat să păstreze acest raport aparent inegal dintre ele. (Ce ironie a istoriei ca într-o țară majoritar de stânga să se impună o dictatură de dreapta, în vreme ce România, unde abia dacă existau o mână de comuniști, să se impună dictatura de stânga. Și de ce să ne mai mire că tot ce era impus cu forța trezea împotrivirea? În Grecia bunăoară unde dictatura miliară a coloneilor avea sloganul: "Patrie, religie, familie" adolescenții găseau că e modern și antidictatorial să fie internaționaliști și atei, prin contrast cu România, unde la școală primeai o palmă dacă spuneai "Doamne ferește!" iar religia era marginalizată.)
Mi-au rămas două fraze din spectacol, care au fost pentru mine ca niște chei ale montării: Mihaela Rădescu spune la un moment dat: "Școala nu e furnizor de servicii all inclusive!" iar Evita Papaspirou conclude: "Memoria formează caracterul unui popor". Nu putem aștepta de la școală să ofere totul, însă indiferent de ce vânturi ideologice bat, ea are neîndoios rolul să ne învețe să gândim autonom și să dea mai departe generațiilor care vin valorile culturale care ne fac să fim ceea ce suntem, ca popor, ca națiune.
Evita Papaspirou are o energie expansivă, dinamică, este rebela prin excelență care sfidează tranșant cu zâmbetul mereu pe buze; Elsa Valentim merge mai mult pe o detașată feminitate cu valențe poetice, iar Mihaela Rădescu mizează pe interioritatea ei rafinată, caldă și tandră, deși în reprezentația văzută de mine a fost la răstimpuri puțin prea gravă, autoironia ei fiind, poate fără voia ei, prea aspră, prin contrast cu umorul celorlalte două interprete.
Gabi Albu a conceput universul vizual al spectacolului prin pop-upuri de arhitectură de o mare frumusețe și migală, cărora eclerajul și videoproiecțiile le sporesc atmosfera de magic. Fotocolajele Ramonei Iacob îmbogățesc cu un plus de culoare și prospețime aceste mini-universuri.
Costumele făcute de designerul Dino Alvez, considerat "enfant terrible" al modei portugheze inspiră sugestiv ideea că suntem învestmântați în propriile povești, că ființa noastră profundă se înfășoară ca într-o haină în nenumărate narative, neîncetat reiterate prin aducere aminte: poveștile pe care ni le spunem nouă înșine, cele pe care le spunem altora și cele pe care numai Dumnezeu le știe. Cele trei actrițe poartă rochii pastelate, vaporoase cu... pagini, pe care uneori le răsfoiesc, se joacă și filele de poveste se înfioară ușor, atinse de adierea reamintirii.
Muzica simplă, repetitivă ca un laitmotiv al inocenței, compusă de Ilias Kostakopulos completează în mod reușit polifonia dinamică a vocilor din piesă.
Am avut plăcerea să particip la acest proiect în faza de început, de documentare, apoi de traducere în mai multe etape a textului, în și din greacă, fără să asist la repetiții; prin urmare, cunoșteam textul, dar nu și spectacolul care s-a născut din el. În timp ce urmăream piesa gândindu-mă că poate orice memorie e pură ficțiune, mi-a venit în minte un citat de Antoine de Saint-Exupéry: "De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea, ca dintr-o țară."
Poetic și minuțios, spectacolul Trei. Três. Tria este ca o mică bijuterie atent cizelată. Chiar dacă fiecare găsește fără doar și poate alt răspuns la întrebarea inițială - suntem oare doar suma tuturor experiențelor noastre, bune și rele? - în final montarea naște în spectator dorința de a se apleca cu aceeași atenție iubitoare asupra propriilor povești - cele pe care ți le-au spus, cele pe care ți le spui neîncetat și cele pe care le știe doar bunul Dumnezeu.
Trei. Três. Tria
Centrul de Teatru Educațional Replika
Regia: Radu Apostol
Text: Mihaela Michailov și Radu Apostol (după poveștile personale ale celor trei actrițe)
Distribuția: Εvita Papaspirou (Gr.), Mihaela Rădescu (Ro.), Elsa Valentim (Pt.)
Artist asociat: Kostas Dalianis (Gr.)
Grafica scenică: Gabi Albu / Foto-colaje: Ramona Iacob / Costume: Dino Alves (Pt.) / asistent decor: Horia Crețu (Ro.) / Muzica: Ilias Kostakopoulos (Gr.) / Video: Elena Găgeanu