Aparent, Mobilă și durere e un text din 1974, scris de Teodor Mazilu pentru a satiriza societatea timpului, urbanul middle class din epoca de aur a comunismului și economiei centralizate românești (joc de cuvinte ce caută să cuprindă finalul anilor '60 & începutul anilor '70, adică perioada cea mai fastă, din punct de vedere politic, economic, social și cultural, din cei 44 de ani în care Partidul Muncitoresc / Comunist Român a fost la putere). Aparent, acum, în proximitatea lui 2024, trăim în democrație & capitalism, la jumătate de secol și câte alte schimbări față momentele & moravurile sever ironizate de Mazilu. Suntem, cum s-ar zice, alți oameni trăind (șefind, iubind, subalternând, furând etc.) în alte timpuri. Oare?
Înscenarea lui Cristian Ban de la Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu Gheorghe și-a avut primele reprezentații pe 19 și 20 decembrie 2023. În nuanțe de bej. Cu pantaloni evazați, rochii mini, băști și ochelari de soare ampli, într-un interior semicircular construit din șipci subțiri (stil Casa Radio din București sau Cluj sau Târgu Mureș sau etc.), dotat cu două uși și îngăduind o masă și câteva scaune (scenografie: Irina Chirilă). Cu o coloană sonoră featuring Dan Spătaru ori Aurelian Andreescu. Cum s-ar zice, retro. Oare?
De fapt, când își plânge soarta de etern șef, Sile Gurău e aproape orice politician, cât de mare, cât de mic, al vremurilor de azi, de ieri, din ultima jumătate de veac de sufragerie (că singurătatea era luată). De fapt, când își ia nevastă cu n-șpe mii de ani mai tânără și hobby-uri care cer n-șpe mii de mușchi & zero-șpe mii de creiere, Paul Arnăutu e cam orice ștab al timpurilor moderne, pre-moderne, post-moderne. Sile și Paul sunt, de fapt, aproximativ orice CEO, Președinte, Director, General Manager, etc. din toate filialele de corporații ori IMM-urile, mai mult sau mai puțin (inter)naționale, de pe cuprinsul patriei. Șeful nou e șeful vechi, timpul e doar iluzie. De fapt, șefii sunt bărbați & eterni.
Când renunță la iubită ca să avanseze în carieră, Gore e aproape orice june cu educațiune și vise de mărire (a buzunarului, a stimei de sine, etc.) pe care sentimentele îl încurcă. Când caută cu ochii larg închiși pe oricine pentru o partidă de căsătorie, Melania e cam orice tânără dispusă să renunțe la sinele independent de dragul / spaima stabilității familiale. Când își programează măritișul pe baza apropierii respectivului Pampon / Crăcănel de ceasurile afterlife-ului, Lizica nu dezminte nici cu o centimă stereotipul damei ce se vinde pentru a parveni, ce trăiește pentru a epata, ce investește totul în apariții & aparențe. Subalternul vechi e subalternul nou, emanciparea femeii de atunci e emanciparea femeii de azi, timpul e doar o iluzie. De fapt, non-șefii sunt femei / bărbați & eterni.
Când pupă în bot și papă tot, atât de la Avântul, cât și de la Progresul, Urecheatu e Ghiță la volan (pensii alimentare și dame câte-ncap, după renumerație și... mare!), e psihologul de indivizi și individe, e trainer-ul de cupluri, e băiatul gata să livreze pe scară largă, de la un tenis la un mindfulness, de la o beție cu domnul la o tăvăleală cu doamna, orice se vrea, orice se dorește. Urecheatu nu e, de fapt, un om, cât mai ales un concept, o apariție, un Siri, un ChatGPT, un majordom de burghezie, un driver / killer profesionist.
Fascinat de formidabila actualizate a bijuteriei lui Mazilu, Cristian Ban a mizat, inclusiv prin alegerile scenografice amintite mai sus, fix pe fascinația pe care textul bine spus o va avea asupra publicului din 2023-2024-2025-etc., chiar și / mai ales în condiții de decor, costume și muzici din alte epoci. Text bine spus înseamnă cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot tupeul, cu toată nerușinarea, cu toată lipsa de pudibonderie. E aberant, e obscen, e dement să minți, să te prefaci, să nu crezi o iotă din ce spui? Atunci măcar să o faci cu toate forțele de care ești capabil, fără pic de ezitare, fără strop de regret. Să facem totul pentru a fi falși, dragi tovarăși / dear colleagues!
Plutește în aer posibilitatea devoalării publice a unui chiolhan al șefului pe banii firmei? Apăi, Sebastian Marina și Nicholas Cațianis vor rosti cu tot tupeul din lume cele mai abracadabrante fraze despre ce ar fi fost, despre ce a fost, despre vini și responsabilități (aici, cei doi, alături de inenarabilul Costi Apostol, fac o demonstrație de comedie de pus în manualele UNITER).
Află șeful lui Sebastian Marina că șeful lui Daniel Rizea are și anume nevastă? Pac-pac, pe ruta cunoscută a patriei (genială ironizare by Mazilu a destinațiilor turistice naționale, în frunte cu crucea de pe Caraiman și priveliștea de pe Ceahlău), se pune de marea întâlnire cu Melania Mădălinei Mușat într-o scenă devastatoare, pornind din Tanța și Costelul vremurilor și măturând pe jos și pe sus cu orice urmă de romantism (sau de individ(ă) cucerit de frumusețile patriei, sau de humanoid iubind natura, sau de etc.).
Se strecoară necesitatea apariției unui hobby în viața unui cuplu? Jdang, Lizica Oanei Jipa și puriul dânsei soț, șeful lui Daniel Rizea, prestează un meci spre hohotul sălii care privește replicile (și ideea de minge, à la Blow-Up) cu pasiunea cu care fixeur-ul Urecheatu caută să țină scorul partidei (de tenis; pe cel al partidei dintre dumnealui șoferul și dumneaei Lizica o poate ține fiecare spectator).
E loc de mustrări de conștiință și de regrete pentru amploiatul lui Nicholas Cațianis? O fi, dar nu e timp. Tovarășul Gore (a se citi, de o pildă, software engineer-ul cu prenume la modă) va repede alunga aceste gânduri, aceste sentimente, aceste inutilități.
Și așa mai departe, scenă după scenă, scheci cu Toma după scheci cu Toma (apropo, dacă nu apucau să plece în Deltă, pesemne că directorul și vicele din Operațiunea Monstrul plonjau în plină Mobilă și durere), mustind de un umor nebun, clocotind de nevoia de a arunca jeturi fierbinți în atâtea și atâtea ipocrizii înconjurătoare, încât aproape că simți nevoia să ceri time-out (c-așa-i în tenis!).
Și cam asta face Cristian Ban. Doar că invers. În loc să domolească ritmul (dacă, din supraexpunere la producții mediocre & co, ați uitat că la teatru nu e voie cu plictis, haida' o fugă la TAM să vedeți ce vasăzică intensitate), îl amplifică. Într-una dintre cele mai puternice scene de final din ultimii mulți ani de teatru românesc, Mobilă și durere de la Sfântu Gheorghe aruncă la coș comicul și face loc unui tragic rânjindu-și colții din faldurile cele mai splendide rochii pe care absurdul a îmbrăcat-o vreodată! Ei bine, acolo, printre acele replici care vorbesc deschis despre nevoie de moarte întru parvenire (ce gest face Daniel Rizea când leapădă peruca!), despre pasarea vinii întru fuga de pușcărie (cum ne mai îngheață sângele în vine când Sebastian Marina aruncă replica-nucleară despre hoții care ar trebui mereu să-i dea în gât pe cinstiți!), despre câte și câte alte grozăvii, Ban inventează o coregrafie demențială, care, repetată până la nebunie, e pură înviere a lui Ionesco!
Pereții bej, sunetul (Magyar Csaba), luminile (Bakó Zoltan) și banda infinită cu cover-ul lui Aurelian Andreescu și grupul vocal Aurora construiesc cadrul. În miezul lui, cei șase actori-performeri monologhează, dialoghează și dansează. Teribil efort fizic, impecabilă sincronizare, devastator efect. Ei, epuizați fizic, noi, aruncați în aer. Avem în fața ochilor non-sensul pe care ni-l numim viață. Avem în fața urechilor non-sensul pe care îl numim cuvinte, limbaj, comunicare.
De zeci de ani, nici o schimbare. De zeci de ani, aceeași natură umană. De zeci ani, aceleași minciuni, aceleași șabloane, același rumeguș. De zeci de ani, aceeași vidă relație de noi înșine. De zeci de ani, aceleași mișcări, aceleași cuvinte, aceleași grimase.
"Dragi brazi", ni se adresează, pe la mijlocul spectacolului, Sebastian Marina. E unul dintre micile momente de improvizație dintr-o montare atipic de fidelă (pentru stilistica regizorală a lui Cristian Ban) textului original. E începutul unui monolog rostit de un om singur. Chiar și singur, omul e incapabil să regăsească fie și un ciob din / de sine. Chiar și acolo, în inima munților. Vorba aceea: râdem, glumim, dar nu vizităm niciodată incinta.
(foto: Volker Vornehm)