Superb este finalul spectacolului Mobilă și durere de Teodor Mazilu, regizat de Cristian Ban în interpretarea actorilor Teatrului "Andrei Mureșanu" din Sf. Gheorghe. Impecabil este întreg spectacolul, o reală speranță că specia comedie are aceeași putere de a te scălda în catharsis atunci când subiectul, caracterele, structura dramatică sunt croite din material cu ștaif și cu mână meșteșugită.
Dramaturgul Teodor Mazilu consideră că genurile teatrale se deosebesc în funcție de poziția lor față de realitate. Dacă în tragic, personajele "refuză să accepte realitatea", personajul comic încearcă să o înțeleagă în toată complexitatea sa contradictorie. Comicul se definește ca "expresia libertății individuale a fiecăruia" - din nevoia acestuia "de a se autocunoaște" și de a-și "măsura propriile limite". Autorul consideră că nu se poate ajunge la comicul adânc fără ca acesta să nu "fi plătit un tribut tragicului". (Andrei Strihan, O aventură estetică cu Teodor Mazilu, Editura Științifică, București, 1974). Această afirmație este cheia în care Cristian Ban a montat textul ce împlinește o jumătate de secol de la apariție.
Regizorul Cristian Ban comprimă textul prin accelerarea ritmului jocului, astfel că durata spectacolului nu depășește două ore. Nimic nu pare ciuntit sau lipsă: situații dramatice neprevăzute sunt subliniate cu aplomb, replicile spumoase se îmbină cu vorbe picante, ironice, pline de umor și sarcasm. Satira generalizată implică automatisme verbale, comic de situație, dueluri verbale la limita absurdului, situații bufe. "Ce ciudat! Ce bizar! Ce coincidență!" peste tot în drumurile noastre ne întâlnim cu parvenite ca Lizica (Oana Jipa) și Melania (Mădălina Mușat), suportăm toanele unora ca Paul Arnăutu (Daniel Rizea), ne revoltă grobianismul celor de teapa lui Sile Gurău (Sebastian Marina), ni se face greață de servilisme marca Urecheatu (Costi Apostol) și simțim că nu putem opri ascensiunea unora ca Gore (Nicholas Cațianis). Ce chirurg să poată extirpa aceste tumori morale? Ce nutriționist să potolească foamea de mărire a acestor euri narcisice și fără urmă de autenticitate? Comedia alunecă în tragedie. Tragedia îți anulează zâmbetul tolerant. Spiritul lui Ionesco plutește peste aceasta montare. Având trăiri de intensitate minimă spre lipsa lor, eroii lui Mazilu sunt rude cu soții Smith și soții Martin, văduviți de experiența tragicului într-o viață inautentică, fadă, în care adevărul nu poate locui nici temporar. Între ceea ce gândesc personajele și ceea ce rostesc este drum lung. Felul rostirii sporește discrepanța între aparență și realitate. Scena în care Paul și Lizica stau unul lângă altul vorbind la telefon amintește de călătoria soților Martin în același compartiment de tren.
Nici Caragiale nu stă prea departe de montarea lui Cristian Ban. Câtă asemănare între cele două cupluri feminine Didina Mazu și Mița Baston vesus Lizica și Melania! Scenele se derulează sub forma unor scheciuri, scenete umoristice, la finalul cărora actorii se înclină în fața publicului culegând aplauze la scenă deschisă.
Scenografa Irina Chirilă construiește un spațiu circular cu pereți cu riflaje și led ce te face să te simți ca la Sala Radio. Riflajele sunt ușor despărțite, sugerând ideea că orice intimitate pălește în fața ochilor și urechilor autorității sau a celor de lângă tine, la fel de perfizi și periculoși. Obiectele de mobilier, birou, scaune, telefon cu fir sunt specifice perioadei comuniste, la fel costumele în croieli tipice vremii și în culori asortate cu mobilierul. Decorul nu încurcă, nu acaparează privirea, lăsând actorilor șansa de a fi permanent în prim plan. Este o montare care se sprijină pe un text incredibil de bun și actual (pleonasm, nu?) și pe jocul a șase actori între care este imposibil și nedrept să stabilești ierarhii valorice.
Distribuția se armonizează cu conceptul regizoral pentru că se șterg diferențele între roluri principale și secundare, toate fiind ireproșabil interpretate. Se simte spiritul de observație al fiecărui actor de a surprinde și sublinia filonul comic în replici, gesturi, reacții. Nu poantele senzaționale sunt picanteria acestui spectacol, ci exploatarea cu finețe și realism a tarelor umane specifice diferitelor tipologii.
Excelent jocul lui Costi Apostol, prin felul său neostentativ, aproape discret de a-și conduce personajul Urecheatu prin toate meandrele oportunistului perfect. Nimic nu lipsește, nici jovialitatea falsă, nici viclenia disimulată în cuvioșenie, nici mirarea prefăcută sau superioritatea arogantă. Costi Apostol interiorizează toate situațiile dramatice reușind o interpretare de mare finețe. În plină formă Sebastian Marina în postura lui Sile Gurău își poartă lichelismul cu emfază, se alintă în suficiența sa deșănțată, ludicul său cade voit în penibil, iar autoritatea pe care încearcă să o impună spre celelalte personaje se restrânge la o mârlănie lătrătoare. Daniel Rizea în rolul lui Paul Arnăutu are harul de a pigmenta personajul cu rare urme de umanitate izvorâtă nu din caracter, ci din suferința fizică. Nicolas Cațianis (Gore) își anulează orice urmă de frumusețe fizică, în consens cu urâțenia morală a personajului său. Postura diformă, privirea umilă, seriozitatea ridicolă, dispar ca prin minune când se așază pe scaunul puterii. Gore supusul își arată colții. Gore credinciosul mușcă pe la spate și sacrifică tot pentru un umil vis de mărire umilă. Scena părăsirii Melaniei îmi aduce aminte de un citat din Milan Kundera: "A seduce o femeie e o treabă la care se pricepe orice prostănac, în schimb a te pricepe s-o părăsești e o treabă după care se cunoaște bărbatul cu mintea întreagă." Acestui cvartet masculin îi face față un duo feminin imbatabil, actrițele Mădălina Mușat și Oana Jipa. Lizica (Oana Jipa) este un amestec de răutate și îngustime minții, de lipsă de empatie și parvenitism grosier. Cheia grotescă a jocului se așază veridic pe acest personaj care îți produce repulsie prin falimentarea totală a oricărei resurse de omenie. Mădălina Mușat este fermecătoare în rostirea sa pocită de accentul ardelenesc, pe care îl transformă ulterior cocoțării personajului Melania pe scara socială într-o vorbire afectată și prețioasă. Are momente în care dă impresia de marioneta mânuită la întâmplare de păpușarii de genul masculin care îi croiesc destinul.
Revenim la Ionesco, "Nu mai e nimic anormal, de vreme ce totul e anormal și a devenit ceva banal" spune Regele Bérenger când este anunțat că trebuie să moară. Banală au devenit suferința, trădarea, promiscuitatea, avariția, ipocrizia, dar mai ales compromisul. Mobilă și durere este o baladă a compromisului în care personajele nu pot atinge iubirea, demnitatea, corectitudinea, suferința. În lipsa acestora, compromisul este soluția salvatoare, pentru că logica și armonia lumii scapă înțelegerii acestor fantoșe fără fărâmă de spiritualitate. Le rămâne doar zgomotul strident, dizarmonic, grotesc.
(foto: Volker Vornehm)
Mobilă și durere de Teodor Mazilu
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Irina Chirilă
Distribuția: Sile Gurău - Sebastian Marina / Gore - Nicholas Cațianis / Urechiatu - Costi Apostol / Lizica - Oana Jipa / Paul Arnăutu - Daniel Rizea / Melania - Mădălina Mușat
Producător: Teatrul "Andrei Mureșanu", Sfântu Gheorghe