E o modalitate perfect legitimă, totuși, de a elibera tensiuni și frici, de a da, pînă la urmă, speranță celor în restriște. Dar filmul lui Lubitsch e mai mult decît o simplă farsă: vorbește și despre teatru, folosește intriga semi-policier pentru a creiona cîteva portrete tipice de actori, relațiile dintre membrii unei trupe, fiecare cu obsesiile și frustrările lui.
Pe această pedală apasă dramaturgul britanic Nick Whitby în textul scris în 2008, după scenariul filmului lui Lubitsch, îngroșînd un pic, pe de altă parte, caricatura ofițerilor germani.
Montarea lui Vlad Massaci respectă textul lui Whitby și filmul lui Lubitsch - Vlad Massaci e, de altfel, unul dintre regizorii de la noi care nu iau textele drept pretexte pentru punerea în scenă a propriilor obsesii, specie în pericol de dispariție. Asemenea regiei, scenografia Iulianei Vîlsan (surprinzător de reținută!) reconstituie filmul în măsura posibilului, de la decor la costume (figura profesorului Silewski, de exemplu, este aproape aidoma celei din film). Impresia de reconstituire (asumată, repet: nu despre copiere e vorba) e potențată de inserturile video ale Dilmanei Yordanova: secvențe din filmul original, în cantitatea necesară, motivate, plasate acolo unde e nevoie de ele.
Spectacolul de la Teatrul de Comedie are deci în centru nu intriga polițistă - care nici nu are foarte mare importanță, e oricum prea groasă pentru a fi credibilă și nici nu-și propune să fie credibilă - , nu farsa în sine (deși se rîde mult), ci Actorul, cu destinul lui ambiguu în care granița dintre viață reală și joc e atît de labilă. Orgolii, vise frînte, roluri visate, dăruire, dragoste, deziluzii, autoderiziune, cabotinism - multă umanitate pe centimetru pătrat, totul privit cu înțelegere tandră de către dramaturg și regizor (care a introdus și cîteva replici ironice la adresa meseriei sale, et pour cause).
Ca în alte multe montări ale lui Massaci, spectacolul se sprijină pe actori. Greul îl duce Liviu Pintileasa, actorul principal al trupei (Josef Tura) - mustind de frustrări în artă și amor și ușor cabotin, manierizat înainte de vreme - și, "travestit", profesorul Silewski, polonezul nazist prieten cu Hitler însuși. Jocul lui Pintileasa evită realismul asumat, e la limita dintre realism și șarjă. La polul opus, Alin Florea, energic, mobil, mizînd mult pe expresivitate corporală, smulge aplauze la scenă deschisă cu caricatura de colonel nazist dusă spre Benny Hill (foarte diferit rolul făcut de Florea față de modelul din film). Între ei, Ilona Brezoianu, soția lui Tura, actrița numărul unu a trupei, ajunsă la o periculoasă maturitate care-o împinge la un balet riscat între soț și admiratorii din public, nevoită să-i cînte în strună, măcar în surdină, și ocupantului. În partituri mai mici, portretizînd tipuri, evoluează Alex Conovaru (regizorul trecut pe la școala lui Vahtangov), Andreea Samson (cabiniera depozitară a secretelor tuturor), Andreea Alexandrescu (actrița tînără, amanta regizorului), Șerban Georgevici (Rowicz, actor cu ștate vechi, așteptîndu-și zadarnic momentul de glorie), Ștefan Voicu și Tudor Palade (actori tineri, evrei).
Pe urmele filmului, nici textul lui Whitby, nici spectacolul lui Massaci nu-și propun să intre adînc în vreuna dintre problemele grave pe care le pun în scenă. Discuția despre artă și actorie, despre viața cu totul aparte a unei trupe de teatru rămîne la un nivel superficial, nu foarte angajant. Simpatiile naziste ale lui Rowicz prilejuiesc cîteva controverse care rămîn la fel de neangajante. Chestiunea evreității, în schimb, nu e doar enunțată - abil: actorul jucat de Ștefan Voicu visează să joace Shylock și spune, firește, celebrul monolog -, ci apăsată chiar: în final, actorul e ridicat de Gestapo și, se poate bănui, trimis în lagăr. Una peste alta, însă, e vorba despre o comedie și rîsul, chiar cu urme de amăreală, cîștigă.
Un spectacol solid construit, marca Massaci-Vîlsan, despre care e greu de spus dacă e bine servit de actori sau, dimpotrivă, dacă regizorul a știut să-și servească actorii. Înclin pentru varianta din urmă, spre lauda lui Massaci.
(foto: Mihnea Irimia)