În stagiunea curentă a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu, spectacolul Arta interviului de Juan Mayorga, în regia Antonellei Cornici, pare un adevărat crez al omului care se oferă întâlnirii. Cu Maia Morgenstern în rolul principal, reprezentația decurge într-un crescendo magmatic, căci este stăpânită cu tact și cu o anumită tensiune a imediatului, a aparentei spontaneități, fără a trăda linia sublimului captată în secundă.
Scenografia imită elementele unei sufragerii imense la care auditoriul este conectat prin lumini evanescente, ca o energie pulsândă ce-l apropie de centrul dramatic, îi egalizează stările și îi amplifică înțelesurile: un cadru artificial comun, lipsit de sensibilitate, ale cărui coordonate se dilată prin videoproiecția plasată în arierplanul scenic, ce își preschimbă spontan nuanțele pentru a reflecta stările tulburătoare ale bunicii, situarea permanentă a sinelui între oglinzi, pierderea contactului cu realitatea.
Vocea regizorală pare că își face simțită prezența tocmai prin această liberalizare a introspecției, a forței de atracție prin cuvânt, ceea ce îi redă bunicii similaritatea unui locus amoenus potrivit destăinuirii. Sub pretextul unei teme pentru școală, nepoata unei familii de renume (interpretată de Voica Oltean) ajunge să cunoască povestea de iubire din tinerețe a bunicii ei, care i-a marcat întreaga existență și căreia i s-a închinat pentru tot restul vieții ei.
Cu detalii aproape cinematografice, povestea pare o creangă de aur ce se contorsionează, se multiplică, se dilată și se comprimă, asemenea fluctuațiilor expresive pe care le produce jocul hipnotizant al Maiei. Fiica sa (Ioana Flora) apare în postura unei copile ce cunoaște trecutul amoros al mamei sale, consecințele dureroase ale adulterului, alegerile pe care le va înțelege, poate, mai târziu, atunci când stadiul propriei sale relații este unul complicat; a unei persoane responsabile, ce nu-și abandonează mama, deși straniile ei comportamente o fac să-i desconsidere capacitatea de a judeca și, în sfârșit, se află în ipostaza părintelui unei adolescente rebele, cu convingeri precise și a unui mod de gândire aplicat, modern.
Acest ax transgenerațional este folosit ca o măsură universală a destinului, căci suferința, disponibilitatea de a primi și de a oferi, păcatul, dragostea se perpetuează genetic, iar vârstele reprezentative sunt locuite ca o anamneză, în sensul unei căutări de negăsire, cea mai tulburătoare fiind aceea a Bunicii - a femeii care este conștientă de fragilitatea memoriei sale, de mâinile veșnicei sale iubiri, pe care le poartă cu o credință răscolitoare, ca pe o exuvie apăsătoare, a cărei greutate vrea s-o ușureze prin dreptul său de a se comunia.
Apariția în scenă a terapeutului bunicii (Vitalie Bichir) limpezește acest rai feminin, îi conferă o altfel de vitalitate, o recrudescență necesară revigorării scenice și este interesant felul în care cele trei femei reacționează în fața masculinității (fie prin atracție fizică, fie prin farmecul produs de inteligență sau prin luciditate), manifestări ce aparțin evident fiecărei etape a devenirii.
Arta interviului este o conștiință, o nădejde creatoare, activată atunci când lumea oamenilor devine tăcere și vocea interioară crește, este o schimbare la față a destinului personal, care te învață să te locuiești, la urma urmelor, în propria Iubire.
