În scurt timp, apare și frati-su, adică cealaltă jumătate a titlului, ocazie cu care se definesc și raporturile dintre cei doi: Klaus este risipitor și nesăbuit, dar mereu cu cuvintele potrivite la el. Barroso (Cosmin Micutzu Nedelcu) este bodyguard timid, dar de încredere. Mai precis, vreo sută douăzeci de kilograme de încredere pură, asta fără a mai pune pe cântar și tatuajele. După ceva certuri în familie, amândoi cad de acord că trebuie să se străduiască să scoată la capăt petrecerea cam ilicită la care s-au angajat.
Petrecăreții încep să apară, dar nu aduc nimic spectaculos cu ei. Peripețiile sunt provocate de tot soiul de outsideri, unii cunoscuți, alții perfect necunoscuți. Unii sunt blajini, alții violenți. Unii sunt împăcați cu soarta lor, alții doritori de câștiguri nemuncite, dar combinate prin slugărnicie și oportunism. Mă rog, fauna obișnuită.
Deoarece distribuția este dominată de actori profesioniști, personajele se simt ok, nu zgârie. Chiar dacă se simte că s-au adunat pentru o comedie de public, fără pretenții de construire a unor personaje rotunde și nici măcar a unor glume fine, prezența unora ca Șerban Pavlu, Alexandru Ion sau Mădălina Craiu, și chiar a lui Adrian Nicolae, lasă un confort spectatorului că ieftinul e doar un alt mod de a fi prezent ca actor. Regizorul Bogdan Theodor Olteanu reușește o calibrare mai bună a intenției filmului decât în Taximetriști (salvat doar de prezența inconturnabilă a Mariei Popistașu).
Glumele groase din Teambuilding sunt aici mai nuanțate în funcție de personaje ceva mai puțin caricaturale. Nu știu dacă tactica asta a unei vagi conturări a personajelor va funcționa, dar efortul e de apreciat.
Tot timpul se fac glume, dar majoritatea nu reușesc să decoleze. Sala râde mai degrabă pentru a-și aminti că a venit la o comedie. Însă, pe măsură ce situațiile se adună și relațiile dintre personaje încep să capete nuanțe înduioșătoare, o senzație de bine, de încredere în umanitate, de "all you need is love", se strecoară dinspre ecran spre sală. În funcție de disponibilitatea de romantism și optimism a fiecăruia, povestea începe să capete nuanța roz a unui film care te relaxează, chiar dacă, cum spuneam, hohotele se încăpățânează să nu curgă șuvoi.
Apar și momente privilegiate în care montajul face cu ochiul unor clasici ai cinemaului, precum close-upul montat accelerat care calchiază duelul final din For a Few Dollars More / Pentru câțiva dolari în plus (r. Sergio Leone, 1965). Figura nevinovată a lui Micutzu montată în așa fel încât să amintească de privirea oțelită a lui Clint Eastwood are un umor destructurant, care amintește de pozele de pe Internet din ciclul "James Bond după două luni în Vaslui".
Klaus & Barroso reprezintă o încercare de a duce mai departe tendința comediilor românești de atragere a publicului românesc în cinema. Îi lipsește grosimea umorului și finanțarea unui succes precum Teambuilding, dar este mai conturat și mai precis decât o adaptare după o piesă de teatru precum Taximetriști.
În același timp, aduce ca element propriu o bună dispoziție care provine nu atât din calitatea umorului, ci din optimismul funciar al unui musical care-și rezolvă dificultățile prin izbucnirea în cântec. Oricât de nejustificată ar fi, cu puțină îngăduință, trucul funcționează.