1. Klaus & Barosso e un film foarte prost, dar are o prostie îngerească, cum e prostia copilului mic pe care îl ierți, de drag, când face căcaturi.
După cum se înțelege deja, da, e un film prost. Am zis-o. Asta-mi și place la el atât de tare. Adică bine: comercial, de duzină, facil în comic, jucat în cheie nerealistă, un film în care scriitura ni se relevă pe sine ca expresie a sterilității din spatele unui punch-line mediocru, previzibil, dar super asumat. Se vede actoria, e făcută să se vadă, totul e gros, sunt tușe mari, lucruri hiperexplicative, aproape de paroxismul tip "mură efectiv în gură". Klaus & Barosso dă publicului său (leneș, sau dimpotrivă, dornic de a se întreba meditativo-introspectiv lucruri despre viață și despre lume, nu contează realmente categoria) pireuaș de banane cu lingurița de bebe, în această cheie care dublează-triplează sensul cu sens. E interesant, ca atunci când trei oameni scriu o schiță a unui moment din momente și schițe, dar pun focusul pe non-realism, pe exagerarea-pamflet, pe contraste care sfidează bunul simț și neagă evidența, dar deopotrivă cu super bun simț și foarte multă evidență. E un paradox, îmi plac paradoxurile.
2. Filmul nu are o minunăție de poveste magistrală, arcurile alese pare că se construiesc tot mai mult ca happeninguri, din ce în ce mai intense, din ce în ce mai faux-întâmplătoare, dar culmea (în linia paradoxală evocată) absolut studiată și arhi-anticipată.
E de parcă trei mâini au scris la prima mână și trei minți s-au oprit, de fiecare dată, la prima idee. E un film care îți dă sentimentul de "puteam să fac și eu". Păi bine, dacă e așa, de ce nu ai făcut tu întâi? Întreb asta retoric, în univers, că semne-tușe din Tarantino găsim și aici, și știm că el o face de prin '94 așa, dar mai bine. Însă Klaus & Barosso nu e un film despre mai bine, e un film despre moment, despre situație, despre o redare clumsy și însiropată în clișeu până în măduva lui de film declamativ anti-faux-pas.
3. Filmul are actori buni care joacă cum joacă prost pentru efect comic, iar asta e fix psihologia inversă perfectă. Pentru că ajungi să admiri cum oamenii de pe ecran (actori, actori chiar buni) joacă atât de bine jucatul prost, atât de inutil și de gros, atât de evident în toate tertipurile lui, încât devine un șiretlic. Mârșavi și vicleni, ei îți emulează - fără înjurături - momentele alea în care bufonul clasei striga "pula" și toată lumea râdea.
Cum ziceam, psihologie inversă de tipul "dacă te ignore, te place, dacă nu te suportă, te iubește." Dar fără pic de înjurătură. Și uite așa ajung la al patrulea punct pe ordinea de zi.
4. Filmul Klaus & Barosso nu conține înjurături.
Aici nu ar fi multe de zis mai presus. Pula mea, au reușit! Un exercițiu scriptic, un soi de challenge irepetabil, sau care nu se mai dorește a fi făcut. E totul despre cum reușești să 'eufemisticizezi', să construiești falsa așteptare a lor. A înjurăturilor, vreau să spun. Care ar trebui să vină natural în socketuri prestabilite, dar nu vin. Și asta e tare, e tare și declamarea momentelor "educative", totul poartă un soi de girofar al poliției moralei, care se învârtește și luminează colorat de pe capul lui Micuțu, care apostrofează parentalo-didactic pe toată lumea și taxează fiecare tentativă, perfectă sau imperfectă, de a folosi limbajul licențios. Asta pe lângă că e o super unealtă de marketing.
5. Klaus & Barosso e singurul film despre o petrecere a burlacilor care putea să lipsească, pentru că nu e dezvoltată decât schematic.
De ce sunt acolo burlacii? Asta ne întrebăm tot filmul. Sunt acolo pentru câteva oportunități de construcție a dialogului și, desigur, pentru karaokele final, cântat de frații falși ca în tinerețe (pe vremea când erau chiar colegi la UNATC, Adi și Micuțu). Să nu-mi iei niciodată dragostea devine, așadar, epitoma personală a relației lor, pe care (culmea) nu o prea înțelegem de niciunde din film. Dar asta e ok, pentru că nici alte relații nu se foarte construiesc în el. Chiar și conflictul (inițial) cu cămătarii e dublat de un meta-conflict confuz, pseudo-romantic. Dar cheia asta non-realistă de joc trimite totul în derizoriu. Ne uităm de la distanță, cu floricele, cu râsete simpatice și (in)evitabile la (non)-acțiune, conștienți că inclusiv viața filmului e luată la mișto. Pentru cineva dependent de sens, de coerență și convergență a detaliului, pentru cineva fiert pe caractere, pe dezvoltare în pluriperspectivă tarantiniană, cu regret vă anunț, nu aici e filmul vostru. Aici e un film care patentează clișeul de formă Quentiniană (și doar de formă), într-o "realitate" simplificată la maximum, până către mintea lui Klaus (jucat de Adrian Nicolae). Poate că ăsta e datul, să ne ciocnim sistematic de doi frați retarzi (a se citi ca / cu întârziere), dar hiperempatici și klaus-trați (badumpț) în propriul univers minuscul, în care există doar iubire frățească în rezolvări spectaculoase, bani (și lipsa lor), probleme cvasi-americane de duzină, premise simple și de prima mână, dar funcționale (*) în marea schemă a lucrurilor.
(*) spun funcționale pentru că e foarte ușor să validezi un crez într-o antiteză vădit post-ironică. E greu să se mai ia cineva de tine dacă ai făcut-o tu primul, cam așa merge cu self-roastingul, iar Klaus & Barosso e grefat pe o construcție-tip self-roasting movie. Sigur, tactici peste tactici, care mai de care mai (in)eficiente. (Când pun în paranteză așa, las la latitudinea voastră cum citiți. E o alegere, așa cum e și aia să (nu) vedeți filmul de față).
Revenind, burlăceala filmului e o colecție de scene tip figurație, care pălește (disproporționat pe alocuri) în fața conflictului dintre cei doi frați, sau în fine, în fața altor scene în care ei nu mai sunt terți la petrecerea organizată, ci petrecerea devine un simplu acaret al experienței lor. Se schițează un personaj colectiv difuz, în care nu avem chiar tipologii, ci mai degrabă reprezentări mimetice incomplete de faze modulare. Cum să spun, peste toate cele întâmplate (într-un singur topos, nu prea multe în realitate) tronează scriptul ca element definitoriu, ca suprapersonaj. Nu e un periplu real într-o evoluție a cuiva din filmul ales (dovadă e faptul că putea să fie orice petrecere, nu neapărat una a burlacilor, nu influențează prea mult acest detaliu ales, dar sigur, sporește o eventuală construcție simetrizabilă cu finalul (care mai aduce două posibile nunți în discuție).
6. Vlad Drăgulin
Atât. Debutul cinematografic al lui Vlad (Andu) vine cu o candoare și o apropiere specifice personajelor lui anterioare. E inconfundabil în stilul ăsta, care i se potrivește mănușă și reușește să-i cristalizeze o identitate (sau micro-identitate, dacă e să ne luăm după partitură) cu care rămân și după film. De fapt nu cred că e o chestie de întindere, și o singură replică dacă ar fi avut, sunt sigur că ar fi fost la fel.
7. Se răsucește Tarantino în Knoxville acolo la Tennessee la așa introduceri bombastice ale personajelor din Klaus & Barosso.
Așa cum trailerul hiperexplică (literalmente vezi tot filmul încă din trailerul lui), tot așa vin grefate pe faux-cinéma-vérité introurile astea super specifice unui action movie à la Hollywood (pe buget, sigur). Un fel de pastiș, dar nu pastiș, că nu ironizează stilul în sine, ci personajele abia apărute. Un artificiu de cunoaștere mai wannabe dinamic așa, care deopotrivă rupe și naște convenție.
8. Cosmin și Adi (chiar sunt frați?)
Te întrebi asta la un moment dat în film. Pentru că e singura relație care nu e doar tentată imperfect. E tentată perfect. Sigur că m-ar fi câștigat niște sensibilități (chiar scriitoricești) mai puțin de suprafață (așa cum fetișizez, dacă tot am pășit în Tarantino-land, ideea de flashbackuri care să-mi solidifice chiar vizual o relație între personaje, but maybe it's just me, nu îmi place doar să se vorbească în camera 1 despre elefantul din camera 2, prefer o reprezentare curată, prin acțiune, din care să înțeleg/deduc totul). Răspunsul e nu, Cosmin și Adi nu sunt frați de sânge, dar CEVA acolo există, o oarecare SENSIBILITATE reală (dincolo de castul formalist, o să revăd Stan și Bran și revin).
9. Amuly și Azteca nu apar în film.
Și asta e bine. În film apar actori. Bine, mai e și figurație, dar sunt actori. Deși am o vagă bănuială că asta e o discuție care merge mai bine la Teambuilding.
Dar piesa celor doi e super, dacă nu ai auzit-o deja în fiecare story de promo/poze, mergi și ascult-o negreșit, urgent. Înțelegi tot filmul (e o altă supra-cheie), așa cam cum îți trebuie La Chinoise a lui Godard ca să înțelegi ce / de ce face Tom Basden seria radio BBC: Party.
10. Dacă te duci la proiecție și e regizorul BTO la Q&A o să te invite mai degrabă să vezi Taximetriști (cu un singur i, da).
Poate nu o să îți zică literalmente: "Îmi cer scuze, dar să știți că uite, la Taximetriști, altceva..." și poate chiar nu contează că a fost o documentare temeinică acolo în spate, susținută de scheletul unui spectacol de teatru cu același nume. Versus 16 zile de filmare în cazul Klaus & Barosso. Dar oricum, ceva de Taximetriști o să zică sigur. Pentru că e altă mâncare de pește, merge direct la diversitate regizorală cu asta, la suflet. Dar la finalul zilei te întrebi dacă e cum se zice: dacă mama șoim își iubește puii șoim în mod egal. Și oricum, cine ar recunoaște contrariul?
Oricum o dai, te implor citește asta în cheia unui pamflet. Pentru ca - real vorbind - sigur că toate lucrurile astea se susțin (poate și cu argumente extra), dar chiar am fost la un film comercial, de duzină, prost și mai toate alea, dar la care m-am simțit excelent. Pentru că, în spatele oricăror tehnicalități sterile, lucrurile devin tot mai puțin (spre deloc) insipide când te gândești la miza lucrurilor. Oamenii chiar s-au distrat, plus că s-a asumat această cheie non-realistă, de "tușă groasă", care mută totul în "meta": în reprezentarea reprezentării, apogeul clișeului, dar peste care plutește tot acest "nu ne luăm în serios". Produsul facil îmbracă haina produsului bun și ajung să se confunde, un prinț și cerșetor altfel, dacă vreți.
Dar fix asta îmi place: filmul Klaus & Barosso se demitizează singur (și are multe premise să o facă), face mișto de el însuși, chiar în el însuși, iar tu (repet) nu te-ai ridicat ofuscat din sală să pleci cât vezi cu ochii, nu? Ai stat până la final, da? Normal, doar știai că o să mai intre odată pe credits piesa aia cu Amuly și Azteca. Ce? Cum adică acum e sonerie? A, frumos.