"Universul extrem de bogat al lui Charlotte, atât interior, cât și exterior, m-a fascinat încă de la prima lectură a textului" afirmă tânăra regizoare Teodora Petre, care ne-a obișnuit cu propuneri de spectacole rezultate ale unor traduceri personale din texte necunoscute publicului din România. Tot o traducere personală este și piesa Eu sunt propria mea soție / I Am My Own Wife, scrisă de Doug (Douglas) Wright, câștigătoare a premiului Tony în 2004 - prima monodramă care a primit și un premiu Pulitzer în același an. "Nimic surprinzător. O poveste grozavă." (The New York Times) și "Acest spectacol merită fiecare premiu existent." (Wall Street Journal) sunt câteva dintre aprecierile primite de piesă / spectacol / autor. Piesa a fost montată și la Teatrul Odeon din București, în 2007 (cronici aici).
Doug Wright (născut 1962) este un dramaturg, libretist și scenarist american. Personajul principal al piesei sale premiate este Charlotte von Mahlsdorf (născută Lothar Berfelde). Wright a mers în Germania în 1993 pentru a se întâlni cu Charlotte din a cărei poveste se inspiră piesa. Materialul brut rezultat din înregistrările convorbirilor a fost șlefuit, rezultând, așa cum arată criticul Michael Feingold, în recenzia sa pentru Village Voice: "... o piesă care, într-un fel, nu este o piesă de teatru, și o piesă de teatru care este în toate privințele o piesă de teatru. Și frumusețea ei... este de a fi mereu două lucruri în același timp." Feingold spune că Charlotte este "un adevăr care te invită să nu-l crezi, dezamăgitor și primitor, cu un sunet total sincer și fals, în aceeași clipă".
Lothar Berfelde s-a născut în 1928 în Berlin unde a trăit cea mai mare parte a vieții. După împărțirea orașului în urma celui de-al Doilea Război Mondial a rămas în Berlinul de Est unde pasiunea sa de colecționar de obiecte vechi a dus la crearea unui mic muzeu. Lothar, devenită Charlotte von Mahlsdorf, a simțit că este un "spirit feminin prins într-un corp masculin" și s-a referit întotdeauna (de la 16 ani, mai precis) la "el" ca "ea". Există și o autobiografie cu același titlu ca piesa lui Doug Wrigth (I Am My Own Wife) în care lupta pentru afirmarea identității și libertății sexuale se prezintă paralel cu zugrăvirea cadrului social și politic într-o perioadă tulbure a Europei (nazism, apoi comunism).
Regizoarea Teodora Petre și ceilalți membri din echipă de creație au cercetat intens ceea ce s-a publicat despre Charlotte, abordând personajul fără stridențe, fără curiozități exotice, punând în tiparele particularului esențe de universal. O analiză a autobiografiei celui mai celebru travestit din Berlinul de Est, analiză aparținând jurnalistului Thom Nickels subliniază decența, simplitatea și firescul caracterului Charlottei: "Nu există peruci pline de farmec în dulapul ei, nu există machiaj în dulapul ei cu medicamente, nu există rochii sexy pe care să le poarte în baruri pentru homosexuali sau trăsături ostentative".
Actorul Gabi Costin înțelege exact mesajul și o creează pe Charlotte în aceste coordonate. De după o perdea argintie care separă scena, Charlotte se ivește timid, cu un zâmbet ironic. Ne privește pe fiecare, noi o privim pe ea. Un bărbat solid, îmbrăcat într-o rochie neagră, cu un batic negru pe cap și cu un șirag de perle, unic semn de cochetărie. Așa începe un one man show, o uluitoare lecție de actorie, o probă de talent, responsabilitate și rezistență în fața presiunii, probă trecută cu alură de învingător de către Gabi Costin. Două ore de teatru și viață, fără ezitări, fără poticniri sau scăpări de ritm, timp în care actorul dovedește o profundă înțelegere a textului după o deliberare interioară la fel de profundă.
Gabi Costin schimbă unghiul de vedere și starea de spirit a personajului (de fapt a tuturor personajelor), dar și a spectatorilor. Empatia din partea publicului, atunci când se vorbește despre caracterul opresiv al trăirii sub supravegherea Stasi (varianta est-germană a Securității românești) a unei persoane gay, nu este cerșită sau smulsă cu forța. Ea se naște din verosimil și necesar, din înlănțuirea logică a faptelor. Când Charlotte vorbește apoi despre asocierea ei cu Stasi se lasă din nou la mâna și judecata publicului. Actorul riscă și mizează pe relevarea unei inteligențe reci, fără pasiune, aproape lipsite de scrupule. Charlotte răspunde ambiguu la întrebări, ocolește răspunsuri tranșante. Se alintă, se codește, nu se scuză direct, își lasă libertatea de a-și decide soarta. Nu este decât un om prins în vâltoarea vremilor care vrea înțelegere, nu iubire, nu apreciere. Se simte marja de libertate în tandemul regizor-actor. Se simte grija pentru fiecare detaliu, fiecare gest. Un sincer "bravo" Alinei Petrică pentru mișcarea scenică. Charlotte se mișcă printre obiecte în pas de dans, calin, ușor, are o relație specială cu fiecare lucru din muzeul său, relație tradusă în tandrețea atingerii și în priviri încărcate de blândețe. Dansul cu și printre obiecte este, de fapt, dansul printre amintiri, amintiri suport, amintiri barieră.
Nu am numărat câte personaje interpretează Gabi Costin, doar le-am identificat în funcție de tonalitatea vocii, modulații, în funcție de un zâmbet sau de o grimasă, de o mișcare tipică sau de o privire aruncată într-un mod anume. Nu se schimbă costume, nu se apelează la trucuri ieftine, exterioare. Impecabilă reprezentarea scenică a autorului piesei, oferind textului credibilitate și veridicitate, întrucât personajul Doug preia uneori rolul de narator. Un singur actor vorbește cu el însuși, cu multe personaje, cu spectatorii, cu lumea întreagă. O face atât de bine încât vocile încep să deseneze chipuri în mintea noastră. Doug este și el pe scenă, dar și mătușa îmbrăcată în haine de bărbat. Vezi anchetatorii abuzivi, dar și condamnații tremurând în celule sinistre, vezi ziariști dornici de scandal, dar și oprimați în căutarea unei fărâme de iubire. Un singur ACTOR îmbină doze de sensibilitate, stângăcie lucrată, charismă, asumare, ludic, ținând sub control sala, fără a sacrifica nicio nuanță a poveștii, dimpotrivă, dezbrăcând-o de orice fantasmă, exagerare sau mistificare.
Parteneriatul dintre regizoarea Teodora Petre și scenografa Ioana Pascha a devenit deja o marcă (chiar dacă neînregistrată), o formă rară de prietenie în lumea artistică din care cel mai câștigat este spectatorul, descoperitorul lumilor pe care cele două artiste le deschid generos și sincer. În prima parte a spectacolului, universul personajului principal este redus la o cutie de lemn cu piese de muzeu în miniatură și la un fonograf. O perdea argintie în spatele căreia presimți că se vor întâmpla fapte pe care trebuie să le cunoști aduce o notă de mister. În a doua parte suntem invitați în muzeul-bar al lui Charlotte. Excelentă ideea de a folosi sala subsol a teatrului, cu pereții săi de cărămidă roșie, în care experimentezi deopotrivă senzații de intimitate și claustrofobie. Scenografa Ioana Pascha aduce aici în mărime naturală acele piese aflate în cutia de lemn din prima parte a spectacolului, fără a aglomera spațiul. Fotolii, mese, fonografe, afișe, ziare vechi, felinare, dar mai ales ceasuri agățate de tavan sunt prinse într-un joc de lumini și umbre. Lighting-designul (Ioana Pascha) constituie și el o formă de limbaj integrat perfect în scenografie. Lumina decupează obiecte cod, clar-obscurul subliniază momentele de tensiune sau de confruntare interioară. Gândul fuge la peștera lui Platon, la pericolul stârnit de aparențe și neștiință. Cine ține făclia, nu cumva încă ne strâng lanțurile prejudecăților și convenienților?
Proiecțiile video, sub semnătura lui Gabi Costin (pe ecran mare în prima parte a piesei, pe ecranul a două televizoare în a doua parte) marchează momente cruciale în istoria Berlinului, a Europei în general. Superb universul sonor imaginat de Cezar Antal!. Fără a fi dulceagă sau excesiv romanțioasă, muzica, fie că sunt cântece de cabaret, fie fragmente de pian sau sonorități reci, chiar agresive ajută actorul în interpretarea celui mai dificil, consistent și mai prezent personaj, frica. Oricum ai vorbi despre ea, cu zâmbetul pe buze, ironic, oricum ai privi-o, direct în ochi sau cu gene plecate, frica există în fiecare dintre personaje, frica domină cele două regimuri opresive, frica determină fugi, abuzuri, trădări, evadări. Cu mâinile împreunate pe labele a doi lei, doar copilul Charlotte îmblânzește frica zâmbindu-i calm și curajos.
Demersul regizoral este sigur și unitar reușind a îmbina conturarea contextului politic, cultural și social al epocii cu sublinierea psihologiei personajelor. Charlotte vorbește despre istoria unui zid care a separat Berlinul, oamenii și speranța prin valuri de beton și sârmă ghimpată, despre Stasi, poliția secretă a Germaniei de Est, una dintre cele mai eficiente forțe de poliție de securitate din lume creată după modelul forțelor similare din Uniunea Sovietică. Charlotte vorbește despre homofobie prin reamintirea destinului unei femei în trup de bărbat în regimurile opresive și represive ale guvernelor naziste și comuniste. Charlotte vorbește despre tărie, încredere, curaj, libertate. Jocul între adevăr și ficțiune provoacă luciditatea morală, estetică și politică a spectatorului. Povestea Charlottei merge mai departe. Restul este zgomot.
Eu sunt propria mea soție - Charlotte de Doug Wright
Teatrul Mic, București
Traducerea și regia: Teodora Petre
Scenografie și lighting design: Ioana Pashca
Mișcare scenică: Alina Petrică / Muzică originală: Cezar Antal / Video: Gabi Costin.
Foto din galeria semnată de Dinu Lazăr care poate fi văzută integral aici.