Thomas Middleton a fost, pentru mine cel puțin, un mare anonim până la acest spectacol. Deși este considerat unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai epocii sale fiind comparat adesea cu însuși Shakespeare, cu care, de altfel, a și colaborat la scrierea lui Timon din Atena, piesele sale nu s-au dovedit poate de-a lungul anilor suficient de ofertante pentru regizorii români. Citind un pic despre creațiile sale, mi-am dat seama că mi-aș dori să văd jucate și celelalte două piese mai bine cunoscute în lumea anglo-saxona, respectiv The Changeling și The Revenger's Tragedy. Așadar, consider că Silviu Purcărete face cu acest spectacol și un act de educare a publicului iubitor de teatru, lucru pentru care nu putem decât să-i fim recunoscători.
Și merită cu atât mai mult admirația noastră cu cât a reușit împreună cu echipa de actori să țină publicul lipit de scaune aproape trei ore fără pauză. O tragedie veninoasă abordează subiectele specifice unei piese iacobite: violența și sexualitatea, decăderea morală și dorința de răzbunare. La începutul piesei tânărul Leantio (Răzvan Conțu) vine acasă și-i prezintă mamei sale pe proaspăta lui soție, o tânără venețiană provenită dintr-o familie înstărită care a fugit de acasă renunțând la bunăstare în numele iubirii. Bianca (Mălina Lazăr) pare în acest moment întruchiparea purității și feminității inocente. În paralel, o altă tânără, Isabella (Diana Roman), urmează să se căsătorească cu Ward, un bărbat idiot, dar foarte bogat. Deși îi provoacă repulsie, fata trebuie să se mărite la insistențele propriului tată, Fabrizio, care vede în această căsătorie unica posibilitate de căpătuială atât pentru el cât și pentru fiica lui. Cel de-al treilea personaj feminin al piesei, în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje, este Livia (Ada Lupu), o văduvă bogată și lipsită de scrupule. În plasa intrigilor țesute de aceasta vor cădea celelalte două femei. Livia este cea care pune la cale violul Biancăi și tot ea face posibilă relația incestuoasă dintre Isabella, nepoata ei, și unchiul acesteia, Hippolito (Cosmin Maxim).
Spectatorul asistă, astfel, la un adevărat bâlci al deșertăciunilor, în care nici un personaj nu îi devine simpatic și nici nu îi trezește empatia. Se întâmplă acest lucru pentru că toate personajele sunt corupte până în măduva oaselor, lipsite de repere morale și sentimente nobile. Deși piesa se termină într-o baie de sânge, privitorul ajunge să considere că moartea personajelor este o pedeapsă bine-meritată. Este fascinant modul în care decăderea morală este expusă în toată goliciunea ei. Bianca renunță foarte repede la poziția de soție credincioasă pentru a deveni amanta puternicului zilei, Isabella crede cu mare ușurință minciunile Liviei pentru a găsi într-o aventură refugiul în fața unei căsătorii nedorite și nefericite, iar Livia cumpără atenția și afecțiunea lui Leantio ca pe orice altă marfă de la târg. Fiecare actriță joacă magistral rolul distribuit. Mădălina Lazăr, dincolo de dicția perfectă, transmite dezamăgirea și amărăciunea prin tonul vocii și expresiile feței. Bianca întruchipată de ea păstrează până la final ceva din fragilitatea inițială, dar care se combină în mod letal cu cinismul și dorința de parvenire care s-au trezit în ea. Ada Lupu alege să îngroașe în mod voit gesturile și mimica Liviei, dând astfel viață unuia dintre cele mai antipatice și în același timp puternice personaje feminine văzute de mine. Regizorul alege să îi atribuie și un defect fizic și prin toate detaliile pe care le propune o duce spre crearea unei imagini abominabile, o femeie lipsită de scrupule, dispusă să le sacrifice pe celelalte femei pentru a se păstra în grațiile celor influenți și puternici.
Actorii completează în mod fericit personajele feminine, de remarcat fiind mai ales Răzvan Conțu (Leantio), Horia Veriveș (Ward) și Cosmin Maxim (Hippolito). Natura alunecoasă, subjugată dorințelor sexuale, fluiditatea sentimentelor și a principiilor sunt excelent surprinse și jucate de către actorii ieșeni. Se vede faptul că actorii au meditat și lucrat mult la construcția propriului personaj. Văzând acest lucru mi-am adus aminte de un articol al criticului de teatru Oltița Cîntec în care aceasta scria legat de modul de lucru al lui Silviu Purcărete cu actorii:
"Stilul de lucru al lui Silviu Purcărete mizează mult pe inventivitatea actorilor. Am avut ocazia să-l urmăresc la repetiții și să vorbim puțin despre partea nevăzută a spectacolelor sale. Regizorul oferă cadrele generale, trasează crochiul spectacular, enunță propriile așteptări. Sugerează teme, lăsînd interpreții să-și construiască personajul în acord cu datele personale. Repetițiile sînt în regim de democrație creativă, doar că la comandă se află regizorul. Nu impune nimic forțat, chiar dacă voința inițială era alta. Totul trebuie să vină din interior, altfel interpretarea, în loc să fie creație, devine execuție."
Un rol important în crearea unui spectacol care să te țină captiv revine decorului și costumelor. Și în acest spectacol, Silviu Purcărete rămâne fidel propriei viziuni conform căreia "spațiul trebuie să fie viu, fluid". Coloanele în mișcare împart, la un moment dat, scena în două părți distincte. Într-o parte are loc o partidă de șah între Livia și mama lui Leantio, iar în cealaltă parte, Bianca este violată de către duce. Partida de șah permite un dialog cu dublu sens între cele două femei implicate, dialog care constituie unul dintre punctele centrale ale piesei. Accentul cade, de-a lungul întregii piese, pe jocul actorilor și mai puțin pe opulența decorului. Câteva canapele, paturi etajate și o ușă veche adaugă tușele necesare, dar fără a ieși în evidență. Jocurile de lumini și umbre, dar și machiajul accentuează fețele și expresiile actorilor contribuind la crearea unei atmosfere care se apropie mai mult de farsă decât de tragedie.
Unii au văzut în această piesă un manifest feminist avant la lettre pentru că vorbește despre situația femeii într-o lume în care deciziile sunt luate de bărbați aproape în totalitate. Bianca și Isabella se supun deciziilor luate de alții pentru ele, fie tată, fie soț, fie amant, singura care are parte de un pic libertate este Livia, "văduva experimentată", care știe să câștige favoruri și să se folosească cu cinism de toate mijloacele pentru a satisface poftele bărbaților care îi cer ajutorul.
În final, aș spune că am apreciat în mod deosebit efortul de a duce un spectacol atât de complex până la capăt într-un mod constant, echilibrat și fără scăpări majore, dar și efortul de a traduce un text vechi în așa fel încât să rezoneze cu spectatorul contemporan. Jocurile de cuvinte, expresiile cu sau fără perdea integrate în text au creat exact atmosfera pe care cred că această punere în scenă și-a dorit-o. O tragedie veninoasă se dovedește a fi un spectacol colorat în care Răul este dominant pentru că Binele a fost deja ucis de oameni, în care drama este acoperită de micimea personajelor și râsul însoțește de multe ori tragedia.