De altfel, după moartea lui Shakespeare, Thomas Middleton a fost unicul dramaturg care a primit din partea Companiei Shakespeare sarcina de a-i adapta piesele. Cu toate că genul care l-a consacrat a fost comedia, s-a impus și ca autor de tragedii, fiind totodată un fecund autor de piese tip mască. Textele sale pline de cinism, de sarcasm la adresa umanității, în care sunt reliefate defectele, liniile negative, au o intrigă socială, iar universul eroilor săi este creionat ca o lume pe dos, ca bolgie subumană.
Cele mai apreciate tragedii create de dramaturg, The Revenger's Tragedy (1606), Women Beware Women (1621) și The Changeling (1622), conțin exagerări de limbaj, iar "neverosimilitatea situațiilor în care acționează și bufoneria, adesea introdusă prin folosirea deghizării, adaugă lucrărilor trăsături de farsă", de farsă tragică, desigur.
Women Beware Women, ultima premieră a Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași, text tradus și adaptat de regizorul Silviu Purcărete cu titlul de O tragedie veninoasă, este montat pentru prima dată în spațiul teatral românesc. De la spectacolul Uriașii munților de Luigi Pirandello, prima montare a regizorului Silviu Purcărete pe scena Naționalului ieșean, s-a scurs în clepsidra timpului nisipul a paisprezece ani. O tragedie veninoasă este cel de-al șaselea spectacol al regizorului, urmând după Antonin Artaud. Familia Cenci, care a primit trei nominalizări la Gala Premiilor UNITER în anul 2023, și după Plugarul și Moartea de Johannes von Tepl, care la Gala Premiilor UNITER din 2022, primește Premiul pentru Cel mai bun spectacol.
La O tragedie veninoasă spectatorii pătrund în sala de spectacol întâmpinați de întreaga distribuție poziționată pe scenă, astfel încât se alcătuiește un univers ce reflectă metaforic realitățile sociale, umane, ale unei Florențe renascentiste dar nu numai. Cele opt coloane impunătoare sugerează opulența lumii Renașterii, dar trimit și spre o formă de expresie a Antichității, iar paturile suprapuse, în care actorii în halate albe sunt strâmtorați, devin expresia unui salon actual al unui spital de nebuni, ca reper imuabil al umanități debusolate, al unei lumi răsturnate, cu smintiți, alienați, demenți.
Este binecunoscută iscusința lui Silviu Purcărete în a înveșmânta metoforic creațiile scenice, ilustrative pentru aceste universuri, de a geometriza personajul colectiv cu inventivitate teatrală, uzând de sugestii scenice care devin trasee ale unei analize lucide, definind lumi în agonie.
Scenografia concepută expresiv, cu maximă economie de mijloace, de Dragoș Buhagiar, potențează capacitatea de sugestie a spectacolului. Astfel, coloanele capătă forță de transfigurare scenică, devin aproape un alt personaj colectiv, care, prin rotația turnantei se mișcă în ritmul acțiunii, ascund sau relevă desfrâul ce se petrece nu numai în fața publicului, ci și sub "privirile" manechinelor, poziționate în lateralele scenei, manechine ce amintesc de corespondența cu lumea lui Artaud, imaginată de aceeași echipă pe scena Naționalului ieșean. Celelalte elemente de decor, puține la număr, canapele sau fotolii elegante, o masă, o ușă coșcovită, sugerează, după caz, opulența sau pauperitatea, ușurința cu care personajele le manevrează, la vedere, dinamizând întregul.
"Întunecații elisabetani și iacobini au imaginat lumea în mare parte așa cum a văzut-o și Artaud: un loc josnic și corupt, lipsit de umanitate, ale cărui ființe conștiente sunt obsedate de moarte.", este notat în caietul program al spectacolului. Spre deosebire însă de creația anterioară a regizorului, Antonin Artaud. Familia Cenci, în O tragedie veninoasă, deși între cele două există similarități ale cruzimii, Silviu Purcărete alege să treacă spectaculosul imaginilor în plan secund, orientându-și munca de regizor cu precădere spre lucrul cu actorii. Aceștia, bine distribuiți și bine orchestrați, construiesc și de această dată personaje remarcabile, minuțios caligrafiate. În Italia zugrăvită de Thomas Middleton, indivizii sunt plini de vicii, lipsa de moralitate, interesele materiale și poftele trupești, desfrânarea, corupția, uneltirile de la curte, cenzura Bisericii, desacralizarea, creionează lumea răsturnată, decadentă, a unei realități subversive, cu ecouri și în prezent.
Influența operelor shakespeariene asupra dramaturgului se citește în construcția unor scene, în care pot fi identificate secvențe binecunoscute. Așa este spectacolul de tip mască ce amintește de intriga secundară a piesei Visul unei nopți de vară, în care actorii pregătesc un spectacol pentru nunta Ducelui, aici unul sinistru, finalul din Hamlet și din Romeo și Julieta sau Regele Lear.
Lumea aparent civilizată de la Curte, cu ceremoniile, procesiunile solemne, banchetele, conversația stilată, în care sunt mascate de fapt ipocrizie, flirturi, prostituție, incest, sexualitate primitivă sau crimă, este conturată cu dibăcie de regizor prin situații scenice inedite, ilustrată expresiv de scenograf și prin spectaculosul costumelor, și de actori prin figurările iscusite ale personajelor. Scenele par dirijate de fluierul asistentei medicale, în halat alb, Haruna Condurache, ce sugerează a fi coordonatorul întregii acțiuni, însoțită de personajul colectiv din care fac parte, cu unele individualizări - Andreea Boboc, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, actori ce compun sugestiv grupul nebunilor, devenind după caz valeți, curteni sau reprezentanți ai poporului.
Scenele curg unele în altele, prin replici care se întrepătrund, nu o dată acțiunea desfășurându-se pe mai multe planuri. Spectacolul folosește metafora jocului de șah, partida dintre Livia și Mamă, ca strategie a războiului, a bătăliei dintre piesele de culori diferite, dintre bine și rău, joc cu inteligență și iscusință a partenerilor, aici în partida scenică insinuându-se maleficul.
Personajele comunică între ele, dar și prin aparteuri cu sala, trecând cu lejeritate, cu nuanțe de umor, uneori, de la o stare la alta. Rolul cu un traseu excepțional al Biancăi, excelent interpretat de Mălina Lazăr, evoluează de la nora iubitoare și docilă, ce sărută mâna soacrei, la femeia ajunsă amanta Ducelui, remarcând în final paradoxul - "femeile le întind femeilor capcane". Ada Lupu cu o compoziție de voce și mișcare, simulând convingător piciorul-proteză, construiește cu minuțiozitate ipocrizia, malițiozitatea, ferocitatea Liviei. Diana Roman, o altă victimă a intrigilor și minciunii, concepe cu rafinament partitura Isabellei și în pasajele muzicale. Ca reprezentantă a celor simpli, naivi, care se descalță la intrarea în casele bogaților, Petronela Grigorescu, o figurează cu expresivitate pe Mama ce se va revolta în final.
În final, singurul supraviețuitor, orb și surd la ororile din jur, devorează cu nepăsare boabele negre ale unor struguri copți. Strugurii dulci, fructul zeilor, simbol al imortalității, al creșterii spirituale și apropierii de Divinitate, mistuiți, striviți de liderul spiritual al Bisericii, devin un manifest al răului etern, mascat în BINE. Echipa de creație este întregită de Vasile Șirli, care compune inspirat muzica originală și pentru acest spectacol, de asistenții de regie, Radu Ghilaș și Robert Vlad, și de asistenta de scenografie, Anda Pop. Irizările eclerajului potențează atmosfera acestui spectacol cu parfum de Renaștere, dar foarte actual.
