Henry Johnson (2023) este cea mai recentă piesă de teatru a dramaturgului David Mamet, câștigător al Premiului Obie pentru American Buffalo (1975) și a Premiului Pulitzer pentru Glengarry Glen Ross (1983), ambele câștigând și un Premiu al New York Drama Critics Circle pentru cea mai bună piesă americană. Mamet a fost bine primit și ca scenarist, printre multe altele pentru versiunea sa din Poștașul sună întotdeauna de două ori (1981) și pentru The Verdict (1982) sau Wag the Dog (1998), ultimele două fiind nominalizate la Oscar. De asemenea, a regizat un număr de filme, aproape întotdeauna după scenariile sale.
În piesa Henry Johnson, David Mamet revine la un univers totalmente masculin, masculină fiind și percepția asupra lumii, relațiilor interumane și asupra justiției. Conform descrierii autorului, spectacolul "urmărește situația unui om după ce un act de compasiune îi dă peste cap viață". După o secvență petrecută într-un spațiu corporatist, acțiunea se mută într-o închisoare în care omonimul protagonist, Henry Johnson, un avocat, își ispășește pedeapsa parțial nemeritată. Antagoniștii săi sunt domnul Barnes (un coleg avocat), Gene (un coleg de detenție) și Jerry (un gardian al închisorii). Patru personaje, 90 de minute și intrăm ex abrupto într-o lume guvernată de homo homini lupus, în care cel ce supraviețuiește o face având în spate un cadavru, în care sexul, iubirea și prietenia sunt bunuri patrimoniale transmisibile, iar viața în sine pare un contract sinalagmatic în care nu știi niciodată ce este "corect". Într-o asemenea viziune, legea este și ea o mare minciună care ascunde iluzia dreptății.
Ar fi o impietate să povestesc subiectul piesei pentru că, după multe spectacole confesiune, unele adevărate lamentații la persoana întâi, am simțit că în sfârșit m-am întors la teatru, întrucât regizorul Eugen Gyemant a ales un text cu structură dramatică pe care îl respectă și îl montează limpede, concis, închegat, ținând cont de ancestrala definiție a teatrului, aceea de "oameni în acțiune."
(Argumentele acestei cronici sunt precedate și susținute de aserțiuni ale dramaturgului cuprinse în volumul Teatru, David Mamet, Editura Curtea Veche, București, 2013, traducere Monica Bottez.)
* "Omul este un animal de pradă. Ca animalele de pradă ne încheiem ziua în jurul focului, depănând povești vânătorești. Plăcerea deosebită pe care o încercăm în fața unei piese de teatru se explică tocmai prin provocarea instinctului de vânător." Relațiile stabilite între personaje țin de putere, atât în lumea liberă, cât și în cea dintre gratii. Foarte inspirată scenografia Ralucăi Alexandrescu: un spațiu prins între pereți transparenți după care se zăresc ziduri, pot fi zidurile închisorii, dar și simple ziduri urbane claustrofobice dintr-un Metroland atemporal. Violența și ipocrizia din mediul corporatist nu sunt cu nimic mai odioase decât cele din închisoare. Scopul este puterea asupra celuilalt, de aici dominarea, supunerea celui mai slab. Mirosul de victimă și de sânge proaspăt ajunge la nările spectatorilor obligându-i să îl inspire. "Toată lumea vine aici îngrijorată că va fi violată", spune un personaj. Replica e urmată de un râs ușor, un râs care te îngheață pentru că între doi oameni total necunoscuți se pot întâmpla atâtea lucruri grave!
* "În dramă, misterul e timpul, cum să îl folosești, cum să exploatezi percepția umană a timpului și a ordonării sale în cauză și efect." Piesa este scurtă, astfel că durata de 90 de minute a spectacolului se justifică, regizorul optând pentru eliminarea pauzei, fiindu-i la îndemână câteva efecte de lumină și o modificare rapidă a mobilierului, cât să ne dăm seama de întâmplările extrascenice.
* "Povestirea dramatică rezidă exclusiv în a face publicul să se întrebe ce va urma în continuare. Cum îl faci să se întrebe ce urmează mai departe? Prin structurarea unei intrigi." Deși se referă la fapte din trecut, scena de deschidere stârnește curiozitate de la primele replici, întrucât ne aflăm în fața unui interogatoriu abject mascat sub aparența unui dialog prietenesc. Ceea ce susține tirul de întrebări nu este atât povestea de fundal cu privire la prietenul lui Henry (incident cauzal extrem de clar conturat), cât natura precisă a relației lui cu Henry și motivul loialității perseverente a acestuia față de un nebun violent. Henry susține că a încercat doar să ajute un vechi prieten. Domnul Barnes deduce că Henry a fost manipulat și folosit ilegal. Henry a fost captivat sexual de acest nebun? Sau a fost sedus de forța sa de vânător înnăscut?
* "Îndatorirea unui bun regizor este să focalizeze atenția publicului prin dispunerea actorilor și prin mersul și ritmul spectacolului". Fiecare dintre cele patru scene, în care câte doi bărbați dezbat dileme morale ce ar putea fi luate drept material de studiu de către Kolhberg, este un joc inteligent de-a șoarecele și pisica, iar la finalul jocului se schimbă raporturile de putere, o întorsătură neașteptată devine cauza alteia. De la balcon, având perspectiva totală asupra scenei, am avut impresia că asist la rundele unui meci de box, la care am pariat greșit de fiecare dată, neintuind cine va fi "învingător la puncte."
* "Regizorul bun are capacitatea să recunoască, să îmbunătățească relațiile spațiale dintre actori, astfel încât să maximizeze, moment după moment, potențialul piesei pentru public." Henry Johnson se desfășoară într-o serie de patru scene protagonist-antagonist. Cei patru actori intră în relații ce provoacă adevărate scurt-circuite. Se mișcă precum într-un ring, privirea îi urmărește în colțuri de evadare unde unul cu siguranță pune ceva la cale. Nimic nu este haotic, deși pare că haosul a pus stăpânire pe tot. Așezarea pe poziții creează microspații bine delimitate și prin talentul lui Vlad Lăzărescu (lighting design) de a focaliza lumina. În aceste mici habitaturi este loc de bârfă, camaraderie, adăpost, protecție.
* "Nu cuvintele sunt importante, cuvintele fiind responsabilitatea autorului. Iar actorul nu trebuie decât să trateze cuvintele ca și cum ar fi o trăncăneală și să reacționeze realist, pe moment, față de celălalt actor." Mamet este un maestru al dialogului nerostit, al ambiguității, ironiei tăioase și al umorului sec. Limbajul rostit are un rol important în transmiterea mesajului. Nu întâmplător în piesă se preumblă avocați, oameni ai legii. "Legile servesc pentru a celebra minciuna că oamenii sunt drepți; ele pot fi amestecate în orice fel pentru a ne confirma această minciună". Mamet cere unui regizor să vadă în text o partitură, acordând o atenție deosebită modulării și clarității rostirii.
Distribuția spectacolului de la Teatrul Metropolis din București este formată din actorii Șerban Pavlu (rolul titular), Vlad Zamfirescu (Domnul Barnes), Sebastian Marina (Gene) și Costi Apostol (Jerry). Scenele sunt construite pe perechi, numai Henry apărând în fiecare din ele. "Domnul Barnes" nu îi stârnește provocări lui Vlad Zamfirescu. Domnul Barnes știe mai multe decât spune. Cu o dicție impecabilă, cu o siguranță a mișcărilor ce denotă un obiectiv bine stabilit ce trebuie urmărit, partitura dlui Barnes poate fi un model de interogatoriu într-o instituție a Puterii unde ipocrizia îmbracă formele politeții excesive, a solicitudinii, a interesului față de celălalt. Cinismul, umorul rece, violența trucată în intransigență, dorința de a stăpâni prin cuvinte, egocentrismul au fost experimentate de actor în spectacole ca Artă, Cină cu prieteni (în care partener îi este același Șerban Pavlu). În rol titular, Șerban Pavlu reușește să mențină până la final o ambiguitate a sentimentelor spectatorului față de acest prototip al "Omului cel bun" de oriunde ar fi. Foarte greu de identificat resortul naivității sale... Henry mai are multe de învățat despre partea întunecată a relațiilor umane exprimate și neexprimate, dar mai ales trebuie să facă lumină în întunericul din el însuși. Actorul se strecoară foarte credibil în personalitatea platonoviană și ivanoviană a lui Henry care ratează întrebările și căutările autentice de frica adevărului.
Distribuția îl include pe Costi Apostol în rolul lui Jerry, un gardian al închisorii. Misiunea lui Jerry este să iasă viu din starea de ostatic, iar avantajul lui este capacitatea sa de autocompătimire, o lașitate respingătoare dublată de meschinărie. Jerry spune povești, dar nu este un povestitor captivant, ci mai degrabă jalnic, doar că manipularea prin compasiune nu dă niciodată greș. Picăturile de fragilitate și omenie cad pe terenul prielnic al naivității lui Henry.
Excelent Sebastian Marina în Gene! Pare un amestec de animal de pradă și mascul alpha. Acțiuni mărunte, mișcări repezi și o bombăneală continuă stârnesc neliniște și induc starea de tensiune. Ceva trebuie să se întâmple, ceva te face să te îndoiești de camaraderia acestui neîmblânzit cu spirit de raisonneur. "Iată înțelepciunea: totul este așa cum pare, bine? Toate cărțile sunt în pachet. Depinde doar cum le tai." Impulsurile sunt ținute sub control, constanța exprimării acoperă interesele absconse, nicio ruptură de ritm, nicio îngroșare. De aici lovitura puternică a imprevizibilului. Gene expune interpretarea sa cinică asupra lumii, legilor, bărbaților și femeilor și a inechității tuturor. "Există legi pentru a celebra o minciună", opinează Gene, "că oamenii sunt drepți". Aceste replici-cod în întinderea textului sunt rostite în liniște, pe un ton calm, în timp ce își folosește mâinile în treburi mărunte. Agresivitatea sa nu urlă, fiind strunită în zăbale de ipocrizie.
Anumite scene dintre Gene și Henry m-au dus cu gândul la scena de seducție a lui Lady Anne de către Richard. De ce pică din nou în plasă Henry? Pentru că se vrea din nou de partea puterii, fie ea fizică sau psihologică. Este Henry Johnson un erou tragic? Să fie bunătatea sa excesivă un soi de hybris sau de hamartie? Ceva este în exces și excesul trebuie pedepsit. Dacă ne gândim la Freud și la a sa formațiune reacțională ce se poate explica prin transformarea unei intenții în inversul ei, dacă ne gândim la alegerile fără constrângeri ale personajului, tragismul se îndepărtează de Henry. Care este sursa lacrimilor ce se scurg pe obrazul lui Henry în ultima scenă? Frica de moarte, bunătatea mesianică, faptul că a pierdut pariul cu bunătatea lumii sau propria ipocrizie? Cum numele de Henry Johnson nu este ales întâmplător (Henry_Johnson World_War_I_soldier), intuiești lacrimile pe obrazul unei întregi națiuni care și-a ratat visul, dar care este prea ipocrită să nu fardeze violent înfrângerea în victorie. Henry este doar o fărâmă din ea, pusă sub lupa necruțătoare care este, uneori, teatrul.
(foto: Andrei Gîndac)
Henry Johnson de David Mamet
Regie și traducere: Eugen Gyemant
Scenografie: Raluca Alexandrescu / Lighting design: Vlad Lăzărescu
Cu: Șerban Pavlu, Vlad Zamfirescu, Sebastian Marina, Costi Apostol.