Harap-Johnson - Henry Johnson

Henry Johnson. The latest David Mamet (76 de ani). Text publicat în 2023, cu premieră absolută în septembrie anul trecut în Venice. Nu acea Veneție, ci Venice (California). Cu Mamet în rol de dramaturg și de suficient de star cât să interzică producătorilor invitarea criticilor la premieră. Cine vrea, știe de unde se pot cumpăra bilete.

Henry Johnson în septembrie, la Veneția, a însemnat și debutul în teatru al lui Shia LaBeouf. La 37 de ani! Noroc cu starul de cinema, așa s-au ales, totuși, cu ceva cartoline gratuite de acces parte din criticii de pe coasta de vest^[i].

Henry Johnson în martie 2024, la Metropolis. Șerban Pavlu, Vlad Zamfirescu, Costi Apostol și Sebastian Marina, în regia & traducerea lui Eugen Gyemant. Seba și Costi, doi dintre greii Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, la debutul într-o producție bucureșteană. Marina, în rolul lui LaBeouf. Adică, în rol secundar. Unul dintre cele trei roluri secundare: Zamfirescu e șeful din primul act, Seba e colegul de celulă din al doilea, Costi e gardianul de închisoare din a treia.

Șerban Pavlu e Henry Johnson. Eroul. Anti-eroul? În rol secundar nevăzut, prietenul lui Henry pentru care acesta pune o vorbă bună la propriul său șef pentru un potențial job la eliberarea condiționată a prietenului din pușcărie. În alt rol secundar nevăzut, doctorița închisorii. În fine, tatăl gardianului în al treilea nevăzut. Câte unul pentru fiecare act.


Povestea lui Henry e un fel de poveste răsturnată a lui Harap-Alb. Anti-eroul a cărui viață o ia la vale pe baza unor decizii și întâlniri la antipodul celor care îl făceau pe eroul de basm să învingă toate opreliștile și toți Spânii. Cei trei + trei pe care îi întâlnește eroul lui Pavlu îl învață câte ceva despre viață și despre sine însuși, așa cum o făceau și Gerilă, Setilă & co. Doar că rezultatul e fix pe dos. C-așa-i în teatru. Și în viață, uneori.

Prima apariție, primul monolog ale lui Sebastian Marina nu se uită. Omul e o forță, o prezență dementă, o împreunare improbabilă între un corp masiv, o privire șerpească și o seamă de cuvinte (Mamet style) așezată într-o ordine care îl pot lăsa perplex și pe Sherlock Holmes. Pavlu îl privește siderat, publicul, asemenea. Who is this guy? What is this guy?


Nu vom afla prea multe până la final. După cum, până la capăt și pe îndelete, nu vom afla nici povestea lui Henry, nici prea multe elemente biografice ale celorlalți prezenți pe scenă sau în evocare. Spre final, dialogul dintre gardianul lui Costi Apostol și Pavlu lămurește câte ceva (mare atenție la fiecare replică!), dar nu chiar totul.


Chiar, gardianul lui Costi. În alb. Mă rog, pe parcursul acțiunii capătă și altă nuanțe. Predomină, totuși, albul. La început, șeful jucat de Zamfirescu era în alb-gri-negru. La mijloc, colegul Marina e în portocaliu (aici, uniforma oblige!). Se zăresc și oarece tricouri în alb și în negru. Poate fi o speculație sau felul lui Eugen Gyemant, alături de scenografa Raluca Alexandrescu, de a complementa cromatic călătoria anti-inițiatică e anti-eroului. Ce începe ca dubiu între alb / bine și negru / rău, ce continuă în inenarabile nuanțe de portocaliu se termină pe bază de înger păzitor / exterminator.


Pavlu își refuză reluarea unor interpretări mai vechi. Henry al său e, aparent, naivul de serviciu, dar pofta de joc a actorilor îi oferă multiple tușe (unele potențate de micile de dezvăluiri din apropierea finalului). Să fie gay? Să fie dispus să pară credul ca să câștige câte ceva?


Vlad Zamfirescu își pregătește cu precizie matematică pânza pe care o tot țese personajul său. Costi Apostol își conduce rolul în acord cu așteptările și în excelentă sincronizare cu un Pavlu a cărui generozitate merită toate aplauzele.


Cum ziceam, Sebastian Marina și pușcăriașul sunt din alt aluat. Nici o tușă din dr Lecter, deși ar fi fost atât de la îndemână. Nici un milimetru alunecat de pe lama fină a dansului între nebunie și rațiune, între bufon și înțelept, între amenințător (e puțin spus) și camaraderesc. Tare mult mi-aș fi dorit ca Gheorghe Dinică să vadă interpretarea asta!


Traducerea lui Eugen Gyemant e cel puțin de valoroasă ca regia lui. Teribil de greu text! Atipic (pentru Mamet) de puține poante, ocean de echivocuri, lecții strecurate rapid și dureros, indicii ascunse, zone construite și păstrate în penumbră. Un comentariu atroce asupra omului ultra-contemporan și societății imediate (de reglat, poate, referințele prea-americane ce riscă, uneori, să nu treacă spre sala bucureșteană).


Henry Johnson e genul de spectacol greu. Cărnos, deștept, stimulativ, dar greu. E de mers la dânsul cu toții porii atenției deschiși. Astfel prezentându-ne la întâlnire, sunt toate șansele să fim confiscați de text, de semantică, de joaca de lumini și culori, de muzicile cu iz de cotton-balad și, desigur, de (mai ales) actori. Căci se bat cu textul și, beneficiind de discreția gentilă a lui Gyemant, ei ni se prezintă ca învingătorii săi.

(foto: Andrei Gîndac)