Scena îmi crea impresia unei perpetue treceri orizontale, poate și datorită scării-balcon ce facilita schimbările de situație și apărea asemenea unui pod al metamorfozelor și al (re)nașterii. Două felinare luminau sfidător, ca doi ochi ai morții care priveau alert spectatorii și urmăreau tragicomedia personajelor, în timp ce arierplanul scenic era cufundat într-un întuneric sumbru, ca un culoar funerar.
În prim-plan este redat conturul unei sufragerii rafinate, a cărei viață ia naștere odată cu intrarea fiecărui personaj.
Ancorat în acest spațiu mimetico-simbolic, auditoriul privește cu atenție spirala labirintică a poveștilor de viață, recognoscibile datorită tiparelor personale după care societatea noastră funcționează: soțul înstărit, cu funcția lui de podgorean mândru, interpretat de Sorin Giurca, actor cu o afinitate deosebită pentru rolurile pur românești, puternic legate de pământul mamă, ca și cum în ființa sa este tăinuită o altă formă a ancestralului, pe care omul modern a abandonat-o sau a lăsat-o în derizoriu, soția sa elegantă, docilă, cu mare grijă față de statutul familiei sale (Monica Sfetcu / Mădălina Ciobănuc), tânăra fiică (Georgiana Enache) a cărei evoluție este interdependentă cu relația sa cu fiul inamicului în politică al tatălui său, George (Tedi Popescu), precum și personajul indicat de titlu, numit Ilie Filimon, ce devine purtătorul mesajului artistic al spectacolului. (Pompiliu Ciochia)
Într-o astfel de construcție biplană, personajele sunt plasate sub forța unui Eu demiurgic a cărui măiestrie se poate observa în partiturile actoricești și, în special, în discursul omului care a văzut moartea. Conflictul dramatic este deja cunoscut datorită multiplelor puneri în scenă încă de la apariția piesei semnate de Victor Eftimiu în 1928: un om al străzii, fără nume, dorește să se sinucidă din cauza condiției sale precare, însă este salvat de la înec de către Alexandru Filimon, al cărui succes în alegerile locale este garantat de gestul său măreț. Vagabondul se dovedește a fi un om cu o inteligență rafinată, cu o putere de convingere ce are ca efect adoptarea sa în familia Filimon, dobândirea unui statut social respectat, devenind un personaj raisonneur, capabil de a oferi și de a propaga sensurile unei lumi simple, fără ambiții lumești.
Firul dramatic îmbină drama omului care își găsește un spațiu familial jucând cu tact cartea șantajului emoțional, cu lupta pentru putere dintre Alexandru Filimon și domnul Leon (Cristinel Dobran) și cu povestea de dragoste a celor doi tineri - Alice este interpretată de Georgiana Enache, fie cu un zvâc adolescentin neobișnuit, fie cu o feminitate deja dobândită, care doar așteaptă să fie recunoscută într-o căsnicie, iar George (Tedi Popescu) este definit prin farmec, printr-o seriozitate academică diferită de ipostazele în care poate fi văzut în alte spectacole, dar și prin slăbiciunea pentru femeia pe care o iubește, atitudine ce pare că se va transforma în curând într-o dominare, semn că și ei vor continua să aparțină lumii imperfecte din care fac parte.
Tehnica eclerajului, prin lumini evanescente, potențează trăirile personajelor și creează un imaginar în care Emoția să se reflecte în stare pură, în lipsa Cuvântului.
Universul sonor completează aceste imagini aproape hipnotice, văzute ca niște fante în interiorul spectacolului, cu audiții din arii celebre ce transformă intempestiv scena realității obișnuite, dându-i magie, suflu atemporal, dionisiac.
Spectacolul impresionează prin noblețea și prin eleganța unui timp pe care omul modern îl tot pierde treptat și este gândit pentru a fi oglinda unor oameni care au grijă și de înfățișare, și de suflet, pentru a ne face să observăm relativitatea relațiilor umane care pot transfigura uneori traiectoria vieții, pentru omul nostru interior care vede în fiecare zi moartea, o ademenește și îi tot șoptește: nu știi cât de frumoasă este viața! vreau să-ți aduc ceva din vântul depărtărilor, descătușarea. Lasă-mă să plec: mă cheamă viața... libertatea...