Şaisprezece spectacole în franceză şi cinci adaptări în română după piese scrise de autori francofoni a alăturat cea de a treia ediţie a Festivalului de Teatru Francofon, "Lovitura de Teatru la Bucureşti", desfăşurat între 2 şi 12 aprilie. Selecţia a cuprins montări diverse, de la mari spectacole, cum a fost cel din deschidere, Aşteptîndu-l pe Godot, în regia lui Silviu Purcărete, invitat de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, cu Constantin Chiriac, Virgil Flonda, Cristian Stanca şi Pali Vecsei în rolurile principale, la divertismente foarte gustate de sălile de adolescenţi, ca în teatrul-sport din Jocuri de improvizaţie teatrală. Uşor de închipuit, dintr-un asemenea festival nu aveau cum să lipsească producţiile pe textele lui Matei Vişniec. Richard III nu se mai face de la Theatre de la Presq'ile şi Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, spectacolul Companiei "Ecran Total" din Paris, au fost reţinute de selecţioneri pentru ediţia aceasta a festivalului.
Cum vehiculează Matei Vişniec marotele comunismului, cum decupează dominantele ideologice şi practicile impunerii lor forţate şi le face digerabile trecându-le în registrul deriziunii ar fi punctul de pornire al oricărui text despre cele două producţii. În 1953, cu câteva luni înaintea morţii lui Stalin, Uniunea scriitorilor din U.R.S.S. îl trimite pe scriitorul Yuri Petrovski la Sanatoriul de boli mintale din Moscova. Să facă accesibile marile învăţături ale comunismului pentru pacienţii de acolo. Acesta este pretextul de la care pleacă Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Orice minte poate fi salvată cu ajutorul comunismului, decretase marele Stalin, iar guvernanţii sovietici, spre deosebire de capitaliştii nepăsători faţă de cei defavorizaţi, se preocupă de bolnavii lor. În efortul de simplificare reclamat de tipul de public, stereotipiile rigide ale comunismului sunt abordate la prima mână. Ca pentru bolnavii mintal. Dar retardarea generalizată, normă a regimului comunist, răsare din spatele tuturor paginilor de istorie a epocii confecţionate pentru bolnavii sanatoriului. Respectul pentru Stalin şi Lenin arătat de toţi bolnavii mintal, când se pronunţă numele conducătorilor iubiţi, probează reuşita sută la sută a planului de îndoctrinare. Scenele cu Stalin dând directive şi cum să se prelucreze oţelul, şi cum să se scoată cărbunele, şi cum să se facă drumurile, revin în paginile de istorie "fierbinte" a comunismului povestit pentru debili. Cultul personalităţii se insinuează peste tot, chiar şi - savuros - în scenele de sex.
Atmosfera grea, încărcată, neliniştitoare este marca spectacolului imaginat de Marie Beldiman d'Orval, cu scene bine conduse, dezvoltate şi gradate atent, cu multe şi inspirate extratexte şi paratexte de coloratură expresionistă. Crispaţi, cu privirea fixă, chinuită, cu ţipătul înăbuşit, cu feţele străbătute de spasme musculare, torturaţi interior, bolnavii mintal au aerul personajelor lui Edvard Munch. Grupul debililor nu părăseşte nici un moment scena, deposedând personajul de securizarea oferită de momentele de intimitate. Clapetele terorii se insinuează permanent, ca în acea primă apariţie a bolnavilor "de înaltă securitate", prinşi unul într-altul, grup statuar de oameni (inter)legaţi cu mânecile cămăşilor de forţă.
Dacă ceva reuşeşte fără dubiu în spectacolele după texte de Vişniec despre comunism, cu mecanismele lor repetitive, cu aceeaşi replică sau calup de replici reluate ad-litteram, este sugestia unui rău al minţii generalizat. Gândirea se prăbuşeşte latent prin măcinarea bine controlată a încrederii în adevăr. Rezultatul e omniprezenta îndoială care creşte până la reflexul de a suspecta orice informaţie primită. Nici măcar sinceritatea convingerilor comuniste nu e de ajuns. Pentru sistem şi pentru conclavul aflat la vârful puterii, cei ce cred sincer în comunism se dovedesc cei mai periculoşi. Şi, când credinţa în comunism poate fi instrumentată ca subversivă, atrage execuţia. Ca şi în cazul lui Richard III nu se mai face, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal etalează mecanismele de manipulare emoţională cu fricile şi complexele de culpabilitate expert speculate. Întâi o prefăcută (foarte bine jucate curtoazia şi pedanteria doctorului, intelectual supus până în dinţi) acceptare faţă de loialitatea şi sinceritatea celui ce îşi exprimă convingerile, recte scriitorul. Apoi investigarea după capetele prin care poate fi şantajat. Când nu are, i se fabrică: asistenta monomaniacă a spitalului, supraexcitată de imaginea lui Stalin, descinde în patul scriitorului numai pentru că a dat o dată mâna cu conducătorul iubit (actriţa joacă adorabil instabilitatea psihică şi obsesia pentru conducătorul divinizat). Apoi, vinovăţia i se inoculează personajului principal (actorul îşi nuanţează permanent, cu reacţii extrem de sugestive, prezenţa scenică) prin bluff-ul participării la organisme subversive, ca guvernul provizoriu al Rusiei, instituit în celula bolnavilor de înaltă securitate (pesemne "politicii"). De altfel, singurul loc liber din U.R.S.S.
Redimensionând ideea teatrului ca lume răsturnată, textele lui Vişniec izolează, în condiţii de laborator, mecanismele ideologizării şi ale terorii comuniste fără patetisme sau tezisme sufocante. O premisă bună pentru ca spectacolele aduse de Institutul Cultural Francez să se dovedească demne de interes.
Compagnie Ecran Total, Paris
L'Histoire du Communisme racontée aux malades mentaux (textul piesei poate fi descărcat gratuit, în limba română, de pe situl Editurii LiterNet)
de Matei Vişniec.
Regia: Marie Beldiman d'Orval.
Scenografia: Yves Collet.
Costume: Gwen Van Den Eijnde.
Cu: Anne-Laure Furgé, Carolle Gaillac, Renaud Garnier, Codrina Pricopoaia, Marc Thieblemont, Geoffroy Vernin, Jérôme Veyhl, Hugo Zermati.