Atunci când toate astea (belele mici, dar permanente, epuizante și sufocante nu atât prin gravitatea lor, ci prin frecvența cu care ți se prăbușesc în cap, în cale și în suflet) devin o tristă, tracasantă obișnuință, îți cam piere cheful de romantism, nu? Indiferența cel mult complezentă, ține locul aplauzelor, umilințele - ca o mângăiere de glaspapir te înghesuie, într-un joc nu al ielelor, ci al cucuielor. Din care tu trebuie să ieși teafăr, să te scuturi precum calul lui Harap Alb, să te reinventezi... și tot așa mai departe. Iarăși e obligatoriu să speri (măcar în tine), chiar dacă ai toate condițiile să disperi - diferență de o singură silabă. Dar ce silabă... și ce (d)efect! Mirajul ăla al scenei devine, din vis, un coșmar. Succesul - unul minim, doar al supraviețuirii. Fără strălucire, fără cine știe ce viitor. Vezi că te scufunzi și cauți cu disperare un punct de sprijin. De unde...? Romantismul duetelor scenic-muzicale din care trăiesc, profesional, un el și o ea, doi inși absolut oarecare (Santi și Rosó) s-a rărit, s-a scuturat, s-a... vai mama lui. Și a lor. Orizontul succesului profesional este un fel de Casă de cultură, în care se adăpostesc o mână de pensionari rătăciți la Zilele orașului. Câțiva, care vor mai mult liniște decât romantism (că prea se aseamănă, sonor și hipoacuzic), cu reumatismul. Concurența celor doi amărâți, cu orizontul obturat de facturile curente și care umblă cu o mașină de împrumut, se zbânțuie, în prime time, în Piața Mare a localității. Acolo vine mulțimea (că gloată - hai să nu riscăm, chiar dacă...), bagă banul, chiuie, uruie, își dă poalele peste cap. Rap, rock... la naiba cu romantismul tău depășit, desuet, vetust. Măria Sa publicul e suveran și nesimțit-or! Peste "artă" și distracție (musai la maxim!), peste publicitate și televiziuni, peste bani, bani... box office, profit. Piața Mare, cu a ei "cultură" de piață, spre care Santi și Roso nici măcar nu tind, pentru că nu au vreo șansă. Iar Sfânta Televiziune năvălește peste ei cu interviul... doar ca să-i întrebe ce părere au și cum e vedeta pieței - unul care a cântat, la început cu ei, pentru ca apoi să apuce succesul de coadă? Printre atâtea dezamăgiri, vulgarități, stupidități... cui să-i mai pese de tine? Nici măcar ție. Căci relația (cândva, de dragoste) scârțâie, hărtănită și fragilizată, printre umilințele care au acoperit cele câteva veleități de început... peste meschinăria acelorași facturi, peste maldărul de frustrări care - chiar asumate demn - tot dor, ustură, veștejesc, usucă, deșertifică...
Ei, și? Te simți (în pielea personajelor) ca într-un tub; unul mai mult sau mai puțin transparent, a cărui singură calitate este aceea că te împinge înainte. Sens unic. Până când? Eeeeii.... asta numai Cel de sus știe. Sau, poate, nici EL?
Într-o inițiativă fericită (o producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava Programul 9G, pe un text modern, interesant și incitant al autorului spaniol Joan Yago) și care, iată, rezistă, Teatrul Național București pune la dispoziția tinerilor creatori, care au prins șansa unui proiect de împrospătare a valorilor și promovare, scena Sălii Mici. Aici, la vreo sută și ceva de locuri, spectacolul condus cu profesionalism și rigoare de Florin Liță și jucat admirabil (cu forță și autenticitate, cu gingășie și umor) de tinerii și talentații Irina Ștefan și Denis Hanganu te provoacă la un moment necesar de empatie și înțelegere. Nu-l ocoliți, că e mare păcat!
Fotografii din galeria foto realizată de Dinu Lazăr, de văzut integral aici.