(Editura Litera, colecția Folio)
Sala Media, Teatrul Național București
Invitați: Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Bogdan-Alexandru Stănescu
Mâna Mariei o tot strânge pe a mea. Și când dau să mi-o trag înapoi, tot o dibuie și o apucă ferm. Ea, care gângurește, comentează, chicotește, glosează, șopotește la nouă evenimente din zece, acum tace strâns între degetele mele. Castelul despre care se vorbește e încă al nostru, înainte să devină (din seara asta) al tuturor celor care vor citi o carte, vor traversa o poveste și vor porni să îl caute în măruntaiele orașului. Clădirea galbenă, lipită de ferestrele noastre, pe lângă care primăvara pune liliac, vara dogoare, toamna ploaie prăvălită din burlanele prea mici, iarna ochiuri circulare de gheață, clădirea care se scorojește sub ochii tuturor, e doar fațada pentru un castel care - și el - a fost mai întâi doar al nostru. Noi am fost primii care l-am văzut construindu-se, ridicându-se dintre gânduri și bucăți de experiență, adăstând la primul etaj sau acoperindu-se rapid de balcoane, iederă și jocuri umbră-lumină, ca o grădină verticală.
Castelul acesta - zice-se - s-a născut dintr-o muzică: Bruder Jakob, partea a III-a, hipnotică, deconcertantă, a Simfoniei I, Titanul, de Mahler. E un Frère Jacques klezmer, grav și lipsit de zâmbet chiar și atunci când se înfoaie, un fel de coloană sonoră a unei procesiuni. De fapt, castelul, eșafodajul interior, ideea, povestea, nespusul, nemărturisitul s-au născut dintr-o tristețe și o nedreptate uriașe, care au defulat într-un flux narativ care nu avea ca alternativă decât implozia. Așa, hrănită de muzică, de narațiune, de basm, de plonjeul irezistibil în istorie și de măiestria stilistică, arhitectura s-a înălțat robustă, ambițioasă, migălită.
Ne ținem de mână, iar eu mi-amintesc de episoadele când am văzut castelul... din spatele castelului. Când mi-a dat să citesc primele capitole. Când am ascultat împreună muzici, iar ea a pus peste note penajul miturilor despre vânători, despre fiarele pădurii, despre Jakob și Wilhelm Grimm, despre Troffea, femeia posedată de ritm, care a făcut din Strasbourg-ul secolului al XVI-lea martorul celei mai stranii molime din toate timpurile: epidemia dansului. Când am văzut-o ținând cioburi de oglindă care o uneau cu scene, dialoguri, jumătăți de chipuri și suflete întregi din viața din afara cărții. Mi-amintesc inclusiv când i-am zis că nu vreau să mai citesc nimic până nu e gata. Prea mă opream la etajele intermediare, când, de fapt, voiam să merg până sus și să știu cum se vede cerul de la ultimul etaj.
Mă gândesc la toate acestea pe când îl ascult pe Bogdan-Alexandru Stănescu vorbind despre nesațul cu care a parcurs cartea. De două ori deja! O carte pe care o numește simfonică, teribil de non-afiliată vreunei metehne stilistice contemporane or autohtone, frumoasă într-un mod sfâșietor, pentru că se distilează în suferință. Suferința e fie a oamenilor orfani, cărora le-a fost amputată ocrotirea părinților, care nu au avut pe cine strânge de mână, fie a orașelor și epocilor, cărora le-a fost amputată umanitatea și îmbătrânirea molcomă.
Ioana Pârvulescu coboară adânc în spirala substraturilor. Mi-amintesc (de parcă aș fi uitat vreodată!) că rotundul, circularul, cochilia, labirintul, parcursul de la general la esență reprezintă o altă obsesie a ei, una care a născut un roman pe care l-am iubit și pe care l-am ferecat în Wunderkammer-ul meu personal: Nautilus. Și aici, în castel, plăcerea intelectualului și a autoarei știutoare de a te pune să te joci cu nume, semnificații, trimiteri, enigme, stimuli, ghesuri și soluționări are ceva din voluptatea aventurierului care pășește în afara potecii, sigur fiind că drumul neștiut poate să-l aducă tot la destinația finală, dar infinit mai bogat. De pe copertă ne fixează o vulpe, aproape înghițită de luxurianța vegetală imaginată splendid de Irina Neacșu, cea care a înțeles cum grădina interioară a autoarei are nevoie de un pandant, de o poartă înspre poveste. Urmăriți și urmați vulpea. Lăsați-o să vă conducă.
"Un roman splendid, un roman de maturitate, un roman care vădește arta scriitoarei de se împuternici cu toate frumusețile limbajului, ale frazei, ale eufoniei, ale stilului". Un roman al unei îndrăgostite de cuvânt, pe care, la rândul lui, cuvântul o ia în brațe. "Ce act de curaj minunat va fi traducerea lui", spune Radu Paraschivescu. "Un șantier al emoțiilor" - cred că mulți cei care am fost aseară în Sala Media a Teatrului Național București am rămas cu această definiție a cărții. Un castel, înainte de a fi o clădire, e un șantier. Noi am fost invitați cu toții să privim larg la felul în care inima unui om poate să construiască o împletitură de povești mai seducătoare decât un brâu dăltuit în piatră.
Castelul din orașul meu este romanul ei, romanul Ioanei - primul roman al unui autor român apărut în această colecție superbă, Folio, a Editurii Litera - care, acum, va cunoaște tot atâtea declinări câte suflete își vor face culcuș vremelnic în el. În ea. Unii vor căuta macro-istoria, tragicul populației de sași vândute fără preget de către statul român în anii comunismului. Alții, trecutul deloc îndepărtat al orașului, în care Uranus a trecut de la cartier cu marchize, hortensii, viță de vie și destine de oameni la rană încă deschisă. Unii o vor lua pe urmele Fluierașului din Hamelin, alții vor tropăi cu Troffea, vor mesteca basme, vor scrie scrisori cu Liese, Clara, Martha, vor face podcasturi cu Theo, vor pune un vas cu lapte pentru Spatzi și vor rămâne prizonieri ai zădărniciei, precum Hanno. Castelul de piatră se scofâlcește sub fiecare zi care îl traversează, pierdut sub nepăsarea cartierului. Cel de cuvinte are atât de mult loc, e atât de generos, încât poate primi oricâte inimi se vor aduna înăuntrul lui.
Primele două sunt ale noastre și, până când ne vom purta inimile la exterior, în văzul tuturor, nu avem drept traducere a lor decât două mâini care se strâng una pe alta.
Mulțumim, Ioana, că ai avut curajul rar de a ne dărui inima ta și de a ne invita să ne facem casă în ea.
Un fragment din această carte aici.