David Vann este un scriitor contemporan de proză scurtă, născut în 1966 în Alaska, actualmente profesor de scriere creativă la Universitatea din Warwick, în Marea Britanie. Născut într-o familie în care armele de foc sunt la îndemână, împușcă la numai 11 ani pentru prima oară o căprioară. Nu simte plăcere, ci tristețe. Apoi, pe când David avea numai 13 ani, tatăl său se sinucide, împușcându-se în cap. (thewhitereview.org/interview-david-vann/). Mutat în California, se implică activ în lupta împotriva libertății portului de arme. Opera sa este impregnată de tema violenței, fie sinucidere, fie crimă, fie violență a cutumelor sociale sau a relațiilor individuale, declinând ipoteze asupra cauzelor și consecințelor pe termen scurt și lung. Are convingerea că peisajul în care se desfășoară existența umană are o influență importantă asupra caracterului. Afirmă că îi place să scrie încălcând tabuuri, să depășească limitele în general impuse de convenția socială, să scrie despre ceea ce nu se scrie. Christophe Dupuis îl descrie ca: "Omul este șarmant și are un fel deconcertant de a vorbi despre lucrurile cele mai oribile într-o manieră naturală și veselă, ba chiar amuzantă" (milieuhostile.net/interview-david-vann/). Tradus în peste 23 de limbi și multipremiat, este pentru prima oară pus în scenă la Iași.
Florin Caracala este, la rândul său, cunoscut pentru alegerea unor texte care au ca temă centrală credința, oricare ar fi această credință, dar și violența care adesea o însoțește. După Libertate la Bremen, cu acțiunea plasată în anul 1820, și Oameni singuratici, scrisă în 1891, De dinaintea amintirii ne vorbește despre oameni și credințe în anii care vor să vie.
Maria Manolescu este prozatoare și dramaturgă, premiată la concursul dramAcum în 2007, Bacău Fest Monodrame în 2019 și deținătoare a premiului pentru dramaturgie oferit de Scena.ro, în cadrul Premiilor Sofia Nădejde pentru literatură feminină, 2019. A publicat mai multe texte de teatru, dar și proză ultra-scurtă pe LiterNet (de citit aici). A fost tradusă în engleză, franceză, turcă, sârbă, ebraică. Și în creația ei, violența societății contemporane este o temă predilectă (Sclavii, Marele B - un cabaret despre burnout).
De dinaintea amintirii este povestea unei zile din viața a cinci femei dintr-o comunitate ce trăiește la poalele unui vulcan. Acțiunea se petrece undeva în viitor, cam atunci când femeile din Sex and the City vor fi împlinit 80, 90, 90+ ani. Maxine, decana de vârstă și conducătoarea informală a grupului, Marjorie, înțeleapta grupului, Betty, bolnavă de Alzheimer, Agatha, arhivistă, dependentă de rețelele de socializare, Evelyn, obsedată de tinerețea veșnică, permanent în căutarea unui flirt.
Spectacolul debutează cu pregătirile lor pentru funeraliile unui membru al comunității. Ele sunt cele care oficiază ritualul la care participă întreaga comunitate. Este un ritual barbar, în cadrul căruia, în locul unei slujbe se rostesc propoziții aparent fără o logică. Maxine conduce ceremonia. Tot ceea ce declamă ea trebuie repetat de toți participanții. Și, pentru prima oară îi încolțește ideea de a modifica vorbele ritualice, fără să întrebe pe nimeni. Și adaugă "Nu există Dumnezeu!", "Nu există viață de apoi!", forțând pe toată lumea să repete. Ceremonia se termină prin decapitarea cadavrului. Capul revine familiei, care îl ia acasă. De aici acțiunile tuturor personajelor vor reflecta efectele acestui gest. Maxine se va simți revigorată, brusc întinerită, Marjorie va simți frustrare în fața nedreptății și va căuta să readucă lucrurile în starea inițială, în timp ce toți ceilalți vor încerca să ignore evenimentele. Preotul va încerca să discute cu Maxine, dar se va lovi de încăpățânarea acesteia. Cele patru femei (fără Betty care dispare dimineață, înainte de funeralii) se întâlnesc sub luna plină care nu le lasă să doarmă, și Marjorie aduce în discuție motivul pentru care ritualul a apărut.
În timp ce ele par că discută, dar nu se ascultă una pe cealaltă, o fetiță este ucisă de fratele ei cu un pistol încărcat lăsat la îndemână. A doua zi la ceremonia funerară vor fi două tabere. Una în spatele lui Maxine încercând să reproducă ritualul cu modificările din ziua precedentă, cealaltă în spatele lui Marjorie și a preotului care vor sabota ritualul cu adăugiri eretice.
Situațiile sunt violente și comice, uneori chiar simultan. În timp ce sacerdotul, în costumul lui Adam, decapitează cadavrul, Agatha face poze pentru Instagram, Evelyn flirtează cu el și cu alți participanți la ceremonie. Textul se bazează pe paradoxul inerent fiecărei ființe și fiecărei situații, iar conceptul regizoral îl augmentează până la paroxism. Tragicul (sinucideri, crime), dramaticul (ritualul) și comicul (spectacolul de teatru - Visul unei nopți de vară) se împletesc cu naturalețe conturând o societate pe care nu o poți califica drept distopică, întrucât este întru totul plauzibilă. Este mai degrabă o zi banală din viața unei comunități în care cel puțin o parte din fricile actuale ar deveni realitate. Funeralii, niște certuri, o plimbare cu mașina, mersul seara la un spectacol de teatru, o întâlnire sub clar de lună al unui grup de prietene în care există o dispută. Peste acest strat, Caracala așază cu minuțiozitate multiple alte straturi.
Alessandro Baricco spune în The Game că putem găsi răspunsuri asupra unei civilizații, asupra mentalului colectiv al unei societăți dacă îi identificăm fricile. Caracala pare că folosește textul lui David Vann pentru a ne expune o astfel de hartă a fricilor zilelor noastre. Matriarhatul, manipularea prin rețelele de socializare, pierderea credinței sau inventarea de credințe, pierderea capacității de a comunica eficient la nivel individual, superficialitatea, violența fizică și verbală. Dar și a fricilor individuale, cum ar fi aceea că teatrul s-ar putea îndrepta către o zonă în care și Shakespeare poate deveni o cioacă. Și respectând caracterul atipic al textului va construi un spectacol atipic, folosindu-se de tot ceea ce mintea omului a inventat ( "Totul este o invenție" - în text).
Referințele culturale abundă. Cele patru prietene (Betty apare foarte puțin și aflăm că a fost internată într-un spital de psihiatrie) trimit la Sex and the City, mașina galbenă, condusă de Maxine și împinsă de un domn pe al cărui costum e scris cu majuscule MAȘINIST, te duce cu gândul la Familia Flinstones, personajele folosesc adesea replici celebre din textele lui Shakespeare - "A fi sau a nu fi", "O fi sminteală, dar e cu socoteală", etc., Maxine citește Hamlet, avem un moment de teatru în teatru - Visul unei nopți de vară cu referiri la montarea lui Pieter Brook din anii `70.
Dar sunt și referințe lingvistice prin care personajele se datează - iubibil, instagramabil, bully-eri, sau trimiteri la persoane pentru care fiecare spectator va avea un nume propriu - de exemplu acea persoană care nu are facebook, dar știe tot ce se discută acolo sau stalkerița. Referințe din trecut și prezent proiectate în viitor. Și Marjorie care repetă redundant - "Nimic nu s-a schimbat, totul e la fel"!
Teatralitatea este și ea un amestec de teatru elisabetan, brechtian, aparteuri și aparteuri întoarse, gaguri, monologuri clasice, scene cinematice cu o estetică ce trece cu dezinvoltură de la grotesc la comic, de la imaginea fixă a unui tablou la deplasarea în viteză a benzilor desenate. Fiecare scenă introduce o idee și critica acelei idei, alternând între luciditate și ludic, între tragic și comic. Rezultă o aparență de haos. Sub aparență e ordinea firească a lumii, la prezentul continuu, teză - antiteză -sinteză, oricare ar fi miza. Personajele sunt construite în jurul unor tipologii simbolice - liderul, gânditorul, arhivista, seducătoarea, sacerdotul, preotul, mama îndurerată, masele adormite, creând imaginea unui microcosmos, a unei replici miniaturale a lumii.
Decorul (felicitări Bogdan Spătaru) e sugestiv, rafinat, de-o simplitate sofisticată, atemporală. Copacul bătrân, simbol al acestei continue neschimbări, de care atârnă cadavrele morților. În spatele lui e un ecran pe care se proiectează vulcanul sau luna. Cele patru prietene au fiecare câte o casă - niște panouri dreptunghiulare, mobile, având pe una din fețe aplicate în relief sugestii de acoperiș, un început de podea și diferite obiecte, care împreună cu costumele (felicitări Simona Sacalov-Arsu și Alexandra Rîmbu) aduc un plus de substanță acestor personaje despre care nu știm aproape nimic. Marjorie e singura care nu a avut familie (nu are cranii în casă). Ținutele ei sunt moderne, dar mai modeste, aluzie subtilă la locul rațiunii într-o societate post-contemporană. Casa lui Evelyn e plină de obiecte în trend, câteva cranii. Ținutele îi sunt atent alese, potrivit dezgolite, pentru a-i scoate în evidență forma fizică ce îi ascunde vârsta cronologică. Agatha este extravagantă, fashionistă, pentru a se a asigura că selfie-urile ei vor avea succes. Maxine este elegantă, cultă, profund îmbătrânită fizic (poartă o cocoașă), manifestând o discrepanță evidentă în raport cu vitalitatea ei. E singura care conduce încă mașina, este personajul principal al noului ritual și în același timp este martirul care a trebuit să depășească o traumă psihică colosală, aceea de a-și vedea copilul mort, sinucigaș, refuzat de la slujba religioasă. Casa îi este plină de cranii, dispuse într-un mobilier cu lumini încorporate, pe care le stinge cu grijă de câte ori pleacă.
Fundalul sonor face și el treceri la diferite stiluri și epoci, susținând atmosfera scenică, dând profunzime sau din contră atenuând situația.
Palierele de lectură se vor adresa fiecărui spectator în funcție de propriile experiențe. Se poate citi scheletul unui sistem de analiză antropologică, în care omul, ființă paradoxală, creează și distruge civilizații, rămânând neschimbat în esența lui, prin puterea propriei minți de a inventa și reinventa lumea. Motoarele schimbării sunt enumerate: trauma, suferința, vindecarea. Mijloacele schimbării: solidaritatea, nevoia, mimetismul. Nevoile sunt evocate: socializare / unicitate, invizibilitate / validare, putere / supunere, credință în supremația omului / divinitate, cultură / entertainment, individual / comun. Maxine este la acest nivel un simbol al omenirii, bătrână ca vârstă, dar cu o energie vitală de-a pururi tânără, martir și erou. Marjorie face o paralelă între ea și Dumnezeu - fiecare a pierdut un fiu și a schimbat apoi regulile lumii. O interpretare teologică chestionează asupra similitudinilor dintre ritualuri de acum 3.500 de ani (caietul program) și ritualuri actuale în privința fundamentului psihologic, diferențele apărând strict formale. "El e încă cu noi", este o mantră / rugăciune care satisface nevoia păstrării legăturii cu cei morți, general valabilă, fie că spiritul rămâne în craniu și este păstrat acasă, fie că merge într-o lume de dincolo. Disputa apare din revendicarea creatorului, transformându-se în violență. Dar întrebarea și-o pun doar cei ce vor să conducă lumea.
O scurtă istorie a culturii, a lingvisticii, a legăturii omului cu natura, o inventariere a surselor violenței, o analiză a doctrinei pluralismului care depășește nivelul societății internalizându-se în individual sunt de asemenea chei de citire ale acestui spectacol incredibil de complex, cu o aparență de simplicitate seducătoare.
Mălina Lazăr (Maxine) face performanță într-un rol extrem de complicat. Povara traumei, cinismul, sadicul, comicul, monologurile filozofice, revelația puterii, sunt interpretate cu forță și subtilitate. O replică pe care o repetă în spectacol și care capătă, în funcție de contexte, sensuri foarte diferite este "Prea greu pentru spatele meu". Aș parafraza-o spunând că rolul nu este nici pe departe "Prea greu pentru spatele" ei , ba dimpotrivă. Pușa Darie (Marjorie) este convingătoare și empatică în rolul ei duplicitar, Livia Iorga (Evelyn) își joacă cu umor operațiile estetice, naivitatea și nebunia tinereții veșnice. Tatiana Ionesi (Agatha) este flamboaiantă și super instagramabilă. Ionuț Cornilă (Preot și regizor) are un rol pe cât de fragmentat, pe atât de important. Este păstrătorul vechilor credințe, uitate în prezentul scenic - creștinismul și supremația bărbatului alb. Cu el credințele sunt în siguranță, pentru că nu ai cum să îl uiți. Prezența lui scenică e puternică, reacția viscerală la discuția absurdă cu Maxine, care refuză căutarea unor soluții de compromis, este jucată cu naturalețe și umor. Andreea Boboc (Betty, Nadine, Mama fetiței ucise) creează unul din momentele intense ale spectacolului. Te trec fiori ascultându-i plânsul, care o zguduie fără să o elibereze. Cum ar putea! Plânge un copil mort și un copil viu ducând povara fratricidului.
Spectacolul are ceva avangardist și radical. Totul se învârte în jurul revelației că toată cunoașterea și toate credințele, de orice fel, sunt o invenție a minții omenești, lansând în subsidiar speranța vindecării. Personajele par să se reflecte în multiple oglinzi și să se multiplice la nesfârșit cuprinzându-ne și pe noi într-un tablou care nu flatează pe nimeni, dar lăsându-ne speranța că e în puterea fiecăruia să schimbe lumea. Ca și în Oameni singuratici, te vezi fragmentar oglindit în fiecare dintre personaje. Se vor delecta toți cei cu simțul umorului și capabili de autoironie. Have fun!
(Foto: Eduard Merschi)
Teatrul Național Vasile Alecsandri - Iași
De dinaintea amintirii după David Vann - Premieră absolută
Regia: Florin Caracala
Traducere din limba engleză de Marius Chivu / Dramatizare și adaptare: Maria Manolescu
Scenografia: Bogdan Spătaru / Costume: Maria Simona Sacalov-Arsu, Alexandra Rîmbu / Prostetică: Cătălin Sebastian Marin / Asistență regie: Luiza Cupceac / Asistență tehnică: Alexandru Chiculiță / Colaboratori: Andrei Cozlac, Ionuț Eavaz, Florentina Neghină, Raluca Niculaie / Regie tehnică: Florin Valacu
Distribuție: Maxine - Mălina Lazăr, Marjorie - Pușa Darie, Agatha - Tatiana Ionesi, Evelyn - Livia Iorga, Preotu - Ionuț Cornilă, Tânărul oficiant - Răzvan Conțu, Betty, Nadine, Mama fetiței - Andreea Boboc, Paul - Dumitru Georgescu, Oamenii din oraș - Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Alexandra Budău, Luca Gumeni, Marian Stavarachi.