Au trecut câteva zile de când am fost la spectacolul Foxfinder de Dawn King, în premieră la Teatrul Excelsior, și încă am în minte multe întrebări legate de lumea în care ne trimit regizorul Cristi Juncu și echipa sa de creație.
Regizorul Cristi Juncu ne așază într-o lume ciudată, plină de neînțelegeri, suspiciuni, neîncredere, frică de sine și de cei din jur, delațiune. Dragostea se ascunde prin cotloanele caselor. Dorința fizică nu poate face față amintirilor dureroase.
Spații, locuri, într-o mișcare aproape permanentă, ca secvențe ale unui film, create de scenografia lui Cosmin Ardeleanu, între pereți din lemn cu câteva uși și două ferestre, una către un câmp și cealaltă către cer, un cer gri. Patru scaune, în jurul unei mese sau două paturi, de fapt niște planșe din lemn; blatul unei bucătării, aflată în planul al doilea; uși care se deschid către exterior sau către un coridor scurt, luminat cât să ghicești că duce undeva; în stânga și dreapta pe proscenium, o instalație care adună apa ce țârâie obsedant accentuând senzația de ploaie fără oprire și o masă mică cu un singur scaun.
Lightdesignerul Traian Marin ne oferă o lumină scăzută, astfel că spectacolul se joacă cu lumina și obscurul unei locuințe din mediul rural, rezultând o atmosferă apăsătoare. Pare că toată povestea se derulează într-o casă izolată pe un câmp inundat de ploi fără oprire, cu o singură fereastră ale cărei canate se deschid ca un ecran pe care se proiectează dezastre naturale.
Felul în care sunt creionate personajele, amintind de cele ale lui Ionesco sau Camus, ne face să balansăm între un thriller și o comedie neagră, adesea fascinantă. E drept că un pic mai multă claritate dramaturgică (sau regizorală) ar fi putut să mai elimine din semnele de întrebare privitoare la temele pe care își propune să le discute spectacolul. E vorba despre încălzirea planetei; despre dictatura care stă ascunsă pe undeva; despre viitorul nostru? E vorba despre felul în care umanitatea din noi e înăbușită sau de felul în care ea își găsește o cale de a evada? Care e soluția pe care o vede autorul / regizorul pentru ieșirea din situația (utopică?) pe care textul o propune?
Trecând peste aceste întrebări, este clar că ne aflăm într-o criză provocată de cineva. În degringolada creată de criză s-a găsit vinovatul care infestează pământul, distruge recoltele (de praz!) și aduce frica: este vulpea. Pentru a stăvili criza și molimele sunt trimiși prin sate, la fermele agricole, "inspectorii". Astfel un tânăr de 18 ani, William Bloor (Dan Pughineanu), vânător de vulpi (foxfinder), crescut de copil, de la cinci ani, în "institut", unde regulile sunt stricte - regulile unui regim de privare de orice tip de libertate, încurajând flagelarea, nu ale unei vieți normale - este trimis la ferma lui Samuel Covery (Bogdan Nechifor).
Ferma este bănuită că ar fi infectată de vulpi, așa că împuternicit cu puteri depline "inspectorul" William, poate pune orice fel de întrebări, legate sau nu de presupusa infectare, poate dispune de proprietatea asupra pământului, poate dispune de viețile oamenilor în numele apărării hranei poporului. Felul în care este clamată această lozincă de William, cu vocea ascuțită pentru a se impune, cu pumnii strânși, cu un fizic neadecvat unui astfel de rol, palid, nedormit, vorbind ca un automat în numele "institutului", amintește de tinerii activiști de partid comuniști din "acei" ani. Dan Pughineanu este credibil prin felul în care vorbește, parcă repetând vorbe învățate fără să le judece, prin felul în care arată, palid din lipsă de somn și din multele autoflagelări, indecis, este credibil cum se mișcă, cum se așază, nesigur, cum acționează, așa cum îi cere datoria de "inspector". Nu știu de ce Dawn King a ales ca răul, molima, să fie marcată de acest animal atât simpatic[i] - poate ca un ecou al vulpii lui Lars von Trier[ii], dar avem aici o adevărată parabolă a "vulpii".
Cele două femei, Judith Covey (Dana Marineci) și Sarah Box (Oana Predescu), prietene și vecine, nu-l acceptă pe tânărul "inspector", adoptă o inacțiune politicoasă. Fiind alături în dorința de păstrare a fermei, a pământurilor lui Samuel, având o atitudine explozivă și aversiune - ca cea pe care Sarah o arată față de tot ce reprezintă "instituțiile" statului, puterea, agresivitatea regimului - și vădind ambele o antipatie abia mascată, îi fac misiunea acestuia și mai grea, și-l vor duce către un final opus celui pe care-l spera.
Bogdan Nechifor, mătăhălos, cu haine care curg pe el, absent, cu gândul la recolta de praz, este un Samuel Covey, speriat la început de reprezentatul "instituției", față de care nutrește chiar un oarecare respect datorită căruia încearcă să înțeleagă ce vrea "inspectorul", chiar i se alătură acestuia în căutări, deși nu are de gând să cedeze pământurile pe care le are de zeci de ani. Drama din sufletul lui Samuel, căderea sa psihică, îl fac și mai puternic în fața lui William, nu va ceda și nu va ierta nicio agresiune de a acestuia.
Corul celor trei foxfinderi (Visarion Udatu, Iulian Sfircea și Andrei Ionescu) - apariții prezente mai tot timpul pe scenă, costumați foarte sugestiv într-un soi de mantale galbene, cu glugi, te duc ca linie vestimentară către ku-klux-klan, un cor al inchiziției, al opresiunii - cântă o muzică obsesivă, apăsătoare, la rându-i prevestitoare de rău (muzica originală: Cristina Juncu).
Și, în cele din urmă, oricât de bine a fost instruit William, dorințele și îndoielile lui scapă din lesă, iar ceea ce nu a avut la "institut" va găsi aici la fermă. Va găsi, dar cred că nici nu apucă să înțeleagă ce este dorința, căci va deveni la rândul său vânat. Și va primi ceea ce merită.
Spectacolul poate e lung, dar e susținut de excelentul joc al actorilor, de un decor dinamic, o muzică în acord cu dramatismul acțiunii. E un spectacol cu multe trimiteri la viața noastră, la un anume tip de politică de care trebuie să fugim, cu multe învățăminte pentru generația nouă. Un spectacol ce merită discutat.
