Străinul nu se lasă așteptat. Vine, bate la ușă și le cere actele. Din prima. Nu acceptă să intre, nu face nici măcar un pas în casa din acel loc îndepărtat în care ploaia se oprește arareori până când nu se asigură că ei sunt cine trebuie să fie. Cine trebuie să fie în conformitate cu catastifele autorității pe care străinul o reprezintă că ar trebui să fie.
Chiar ei sunt: Judith (Dana Marineci) și Samuel Covey (Bogdan Nechifor). Vizitați deseori de vecina & prietena Sarah Box (Oana Predescu). Și, după cum bănuiește vizitatorul (William Bloor - Dan Pughineanu), de o seamă de vulpi pe cale să provoace focare de infecție peste focare de inspecție. William e acolo să le vină de hac. Vulpilor, desigur.
Dramaturga britanică Dawn King a scris Foxfinder în 2011. Bogdan Budeș a tradus textul (nu și titlul) în românește 13 ani mai târziu pentru premiera pe țară montată de Cristi Juncu la Teatrul Excelsior.
E mai 2024. Între momentul apariției piesei și cel al montării lui Juncu, s-au întâmplat lucruri în lume. Lucruri care pot fi așezate în matricea gândită de britanică.
La King, o comunitate de fermieri riscă să nu-și facă planul impus de sus din cauza ploilor abundente, dar și a problemelor punctuale ale localnicilor. Moartea unui copil, dispariția unor animale, apariția unor boli sau instalarea unor depresii. Omul de la centru își face apariția și încearcă să impună tuturor explicația-panaceu: vulpile sunt de vină. Chiar dacă nici el, William, nici cei care l-au format și educat, nici localnicii n-au văzut vreodată o vulpe.
Vulpea este, în distopia Foxfinder / Găsitor de vulpi, pe cale de extincție. Dacă nu chiar dispărută de-a binelea și transformată în metaforă. Asemenea celei din Antichristul lui Lars von Trier (2009). Dispărută / metaforă fiind, ea poate fi lejer blamată pentru orice necaz. Mai mare sau mic. Mai colectiv sau mai individual. Și cine altcineva ar putea transforma o dispariție / metaforă într-un etern vinovat dacă nu un regim totalitar capabil să controleze tot, de la productivitatea la hectar la obiceiurile sexuale ale cetățenilor săi? Noroc că există mereu supuși capabili să înțeleagă marele & mârșavul plan și să încerce să i se opună, încercând, pe bază de manifeste & co, să îi deștepte și ceilalți.
În viața de după publicarea Foxfinder, o pandemie a tras pe dreapta omenirea și le-a oferit celor cu putere (politică, militară, polițienească, medicală etc.) prim-plan-ul. La scurtă vreme, s-a ivit și vaccinul. Panaceul pandemic, cum s-ar zice. Avem un vinovat, virusul, avem o armă, vaccinul, avem oamenii autorității conducând lupta și călcând în picioare libertățile individuale. Pe post de pușcă, seringa & certificatul de vaccinat. Noroc că au existat mereu supuși capabili să înțeleagă marele & mârșavul plan și să încerce să i se opună, încercând, pe bază de manifeste & co, să îi deștepte și ceilalți.
Tot în viața de după publicarea Foxfinder, un vecin a enervat cumplit marele stat și s-a ales cu o ditamai invazia. Acasă la marele stat, în comunitatea uriașă și totuși închisă pe nume Rusia, profilul vinovatului a fost construit cu migală și pricepere. În cârca lui, de fapt, a ei, a Ucrainei, s-au pus toate relele întâmplate marelui popor răsăritean. Omul autorității și-a asumat leadership-ul luptei (de libertăți individuale nu prea era, oricum, cazul). Noroc că au existat și există mereu supuși capabili să înțeleagă marele & mârșavul plan și să încerce să i se opună, încercând, pe bază de manifeste & co, să îi deștepte și ceilalți.
Cam așa e Foxfinder. Ca în cele două exemple antinomice de mai sus. Poate că ironizează cruciadă conspiraționiștilor ori poate că subliniază drama celor puțini care încearcă să se opună dictaturii. În montarea de la Excelsior, Cristi Juncu potențează ambivalența textului inventând, alături de Cristina Juncu (muzică originală & versuri), o lungă serie de scurte song-uri interpretate live de 3 Foxfinderi în pelerine galbene, lungi, pe care e desenat un cap de vulpe (scenografia: Cosmin Ardeleanu). Visarion Udatu, Iulian Sfîrcea și Andrei Nicolae Ionescu sunt memorabili în chip de trio / cor cu intonații de Artanu' în vremurile de glorie ale Timpurilor Noi și Partizane.
E treabă serioasă sau e parodie? E o subtilă demascare a răului care se insinuează în sufletul omului în vremuri de durere, sărăcie, frică și ploaie? Sau e un hohot devastator la adresa imbecilității ce populează lumea, atât la centru, cât și la periferie?
Personajul Danei Marineci e singurul care se agață de luciditate. De aceea, actriță îl conduce cu mână sigură pe traiectoria omului care se încăpățânează să nu renunțe, în sinele propriu, la adevăr și rațiune. Dan Pughineanu, Oana Predescu și Bogdan Nechifor se joacă pe muchia fină între nebunie atroce și urmărirea vicleană a propriului interes. Interpretează ei personaje tragice sau clovni.
Cosmin Ardeleanu (scenografie) și Traian Marin (lighting design) construiesc un spațiu scenic în buna tradiție a spectacolelor noir / absurde / violente din ruralul irlandez pe care le-a tot creat Cristi Juncu. Să amintim, de pilda, două dintre montările sale de la Nottara: Vestul singuratic (2015) și La doi pași de Mullingar (2019). Același capăt de lume, aceeași lipsă de viitor, aceeași sărăcie. Aceleași cizme, același noroi, aceeași ploaie. Străinul-nebun care terorizează familia-gazdă pe baza puterii pe care o deține e un motiv din capodopera maghiarului Örkény István pe nume Familia Tót. Și acolo localnicii aveau de suportat țăcănelile (e puțin spus) unui despot deloc luminat, care le-a aruncat în aer tot ce aveau.
Foxfinder curge către un final relativ previzibil. Mai puțin previzibil / decelabil (ce bine!) e sensul mare al curgerii lucrurilor. Tocmai în această imposibilitate de a stabili cu precizie ce, cum și de ce se întâmplă pe scenă stă marea forță a spectacolului lui Juncu & Juncu & co. Chiar, vă imaginați o cronică a ce vasăzică muzica Timpuri Noi?
Timpul & Spațiul reprezentației: 08.05.2024 @ Sala Mare a Teatrului Excelsior
(Foto: Cosmin Ardeleanu)