Toate aceste sentimente (care între timp s-au atenuat, odată cu înaintarea mea în vârstă) mă apropie, cred, de viziunea preotului-regizor Ciprian Mega și de strădania filmului 21 de rubini. Controversele au apărut încă de la premiera din toamna anului 2023, iar scandalul s-a întețit după selecția acestuia în Festivalul de la Moscova, în primăvara lui 2024. Cu 7 sau 8 ani în urmă, ajungeau și la urechile mele zvonuri legate de un preot din Oradea care deja realizase un film foarte îndrăzneț, menit să demaște multe probleme ale societății actuale (e vorba despre Dimineața care nu se va sfârși). Astfel de demascări se produc în filmele românești încă din 1990 (Balanța și Privește înainte cu mânie ar fi primele din lunga serie, dominată de Pintilie și Daneliuc), și totuși ele nu au frânat deloc evoluția negativă a lucrurilor și a caracterelor. Singura capabilă să schimbe ceva în conștiințele celor ce vor veni după noi este educația. Iar educația precară este, de mult, mult timp, cea mai mare amenințare la securitatea și dezvoltarea României.
Preotul Ciprian Mega este conștient de toate acestea. Și este un bun observator al societății, al caracterelor corupte din proximitatea sa, adică din Biserica Ortodoxă Română. Mai puțin a studiat, cred, comportamentele politicienilor, cei care dau tonul corupției în societate (în gama Do minor). Politicienii din 21 de rubini sunt ostentativi, precum numele localităților (Zădărniceni e orașul în care unul din protagoniștii filmului va fi înscris la Seminarul Teologic). Întâlnirile dintre politicienii români și reprezentanții puterilor occidentale, față de care cei dintâi sunt vasali, se produc, și ele, destul de ridicol, la restaurant sau în lăcașuri purtătoare de însemne mozaice (steaua lui David apare la gala din deschidere). Mai mult, la aceste întâlniri apare, de fiecare dată, și Patriarhul BOR, care seamănă izbitor cu Preafericitul Daniel din zilele noastre. Inclusiv la cârciumă este invitat și Patriarhul, purtând imperturbabil epanokalimavkion-ul alb pe cap, cu crucea formată din podoabe aurii. O șefă lesbiană și perversă a Uniunii Europene descalecă direct în biroul unei procuroare de provincie din România, curtând-o pentru postul de procuror general (aici o trimitere la cazul Laurei Codruța Kövesi e evidentă). Pentru un film care are pretenții realiste și nu se vrea doar un pamflet politic, astfel de reprezentări sunt caraghioase, deși fac referire la situații posibile în lumea românească prin care ne mișcăm zilnic: paranghelia primarului de comună (Dorel Vișan), petrecută în scheletul de beton al unei viitoare pensiuni cu numele "Noua Europă", examenul de admitere la Seminar, negocierea șpăgilor pentru admiterea la Seminar, condusă de un secretar respingător, negocierea postului de procuror general, care probabil se întâmplă între mai-marii orașelor și ai țării, poate - mai puțin probabil - ai continentelor.
Mickey Rourke e o achiziție neașteptată pentru un film independent, finanțat din fonduri private. Legendarul actor american joacă rolul ministrului de externe al SUA, dacă am înțeles bine (este prezentat ca Secretary of State), demnitate absolut incompatibilă cu vestimentația și freza halucinantă, la pachet cu un portret desfigurat de operații estetice (omul abia mai poate clipi cu ochiul stâng). Dacă Ciprian Mega a vrut un personaj care să închipuie metaforic vestul descompus, Rourke este excelent, dar iarăși ne încadrăm în genul fabulei de moravuri și nu al realismului de secol XXI. Într-adevăr, din câte am auzit, Rourke impune regizorilor anumite ținute vestimentare în anumite cazuri, chiar dacă aceste ținute nu au nicio legătură cu personajul interpretat - așa s-a întâmplat în WarHunt (2022), unde juca rolul unui ofițer din 1945, îmbrăcat în geacă de motociclist. Un ministru de externe american nu se va prezenta niciodată la un dineu oficial cu o cămașă transparentă și o pălărie de cowboy, cu atât mai puțin se va adresa cu "fucking... bombs" și îl va lua peste picior pe Patriarh la restaurant.
Dincolo de aceste excentricități, filmul este tulburător și dilematic. Are tupeul lui California Dreamin' și alonja lui Bacalaureat, cel mai bun film semnat de Mungiu, fiind cel mai sincer. Are o intensitate care nu te lasă să îl uiți - eu am încercat să îl expediez, dar nu am reușit. După difuzarea cum tam-tam din a Doua zi de Paști (6 mai 2024) pe postul Realitatea Plus, întrerupt cu publicitate enervantă din sfert în sfert de oră, filmul a ajuns pe YouTube, încărcat chiar de regizor. Astfel, am reușit să îl studiez mai atent, pentru că la prima vizionare îmi scăpase o mare parte din logica narativă și motivațiile personajelor. 21 de rubini prezintă simptomele unei boli a narațiunilor românești: ocultarea întâmplărilor lămuritoare, lungirea momentelor inutile, silirea spectatorului de a ghici, fumatul ca artificiu de caracterizare a personajelor etc.. Toate acestea obosesc și adaugă o falsă aură de prețiozitate. Spielberg spunea că un film bun trebuie să fie înțeles și fără sonor. I rest my case.
Dar... atmosfera unor secvențe și prestația câtorva actori compensează de multe ori incoerența poveștii, iar acestea sunt simptomele unui regizor talentat, chiar dacă scenaristul nu este la aceeași înălțime. Actrița Corina Moise se achită onorabil de rolul principal, cel al tinerei procuroare dintr-un oraș ce pare a fi Oradea, aspirantă la postul de procuror general și căzută în urzeala politicienilor și clericilor. În mod straniu, Bucureștiul este absent din peisajul întrunirilor de nivel înalt. Procuroarea pare a fi construită ca un alter ego al lui Mega, și el preot din Oradea: a fost invitată la un festival în Rusia, visează și ea să facă un film - datorie sacră de a nu lăsa să piară o dramă din trecut, sau de a rezolva o traumă personală, peste care nu se poate trece. Această opresiune a trecutului conferă greutate personajului, cere empatia spectatorului și ne ajută să înțelegem în nefericirea ei nefericirea unor generații irosite după 1989. Obiectul care dă titlul filmului e regăsit la final, nu se știe cum, dar nu mai contează, căci secvența este încărcată emoțional, chiar dacă nu este memorabilă. Obiectul în sine este încărcat simbolic - vine din trecut și marchează transformarea lentă a viitorului în prezent și a prezentului în trecut.
Din păcate, latura politică a filmului 21 de rubini l-a aruncat într-o capcană mediatică și i-a denaturat mesajul. Actul artistic a început să fie interpretat ca lozincă pro sau contra vestului / Rusiei, în loc să rămână o cugetare despre Biserică și lume, despre Dumnezeu și om. Orice cineast este o voce care încearcă să se facă auzită într-o hărmălaie de multe ori asurzitoare. Preotul Ciprian Mega nu face excepție, în ciuda discreției pe care o dictează vocația sa de bază. Discreția poate că nu mai e de mult apanajul preoților de la noi, deși ar trebui să fie. Mega are ceva de spus, precum și libertatea de a vorbi, lovind însăși instituția pe care o reprezintă. În mediul online au apărut o sumedenie de știri legate de o presupusă interdicție asupra filmului, cerută de ierarhii anumitor zone. Totuși, filmul a rulat în marile orașe și a ajuns chiar la Moscova, în cadrul Festivalului unde regizorul fusese premiat cu un film anterior (2022, Glasul care strigă în pustie, despre suferințele părintelui Calciu Dumitreasa). Prezența echipei la Moscova a ajuns de poveste în România: "Preotul Ciprian Mega fost invitat după gală pentru o audiență privată cu Vladimir Putin și a slujit într-o biserica rusească cu aprobarea Patriarhului Kiril" - titra un articol (publicat pe SACCSIV - blog ortodox, 27.04.2024), "Preotul Ciprian Mega s-a pozat pe covorul roșu cu Maria Zaharova, portavocea lui Putin, în numele libertății de exprimare" - scria altul (Bianca Felseghi, Talentatul domn Mega și propaganda rusă. Cum a ajuns un preot român din Vrancea premiat la Festivalul de Film de la Moscova, pressone.ro, 24.04.2024). Întâlnirea cu "dictatorul de la Kremlin" este, într-adevăr, surprinzătoare, chiar dacă apetența acestuia pentru discuții cu staruri hollywood-iene sau cu artiști de aiurea este oarecum notorie (Putin e amicul lui Steven Seagal și Gérard Depardieu, l-a impresionat pe Leonardo DiCaprio, propunându-i un film despre Lenin, ca și pe Oliver Stone, cu care a stat pe canapea să vizioneze Dr. Strangelove, capodopera lui Kubrick despre apocalipsa nucleară). Problema este că figura zâmbitoare a lui Mega alături de aceste capete disprețuite în "lumea liberă" nu a picat deloc bine în contextul actual. Dacă festivalul era Cannes sau Berlin, cu totul altfel ar fi sunat articolele. Dar mai recent, din ebihoreanul.ro, aflăm că "directorul festivalului, celebrul regizor Nikita Mihalkov, care l-a și invitat pe Mega la Moscova, a fost foarte deranjat de declarațiile făcute de regizorul român, cum că nu împărtășește nici ideologia Occidentului, dar nici poziția Rusiei în conflictul ideologic dintre părți, că problema tezaurului României dispărut la Moscova nu a fost tranșată și că, având în vedere istoria recentă, românii se tem în continuare de ruși. Ele au influențat, probabil, și soarta filmului care, deși favorit, n-a mai primit niciun premiu" (Mega-scandalul: Preotul regizor orădean Ciprian Mega a reușit să-i supere și pe ruși, și pe români, ebihoreanul.ro, 7.05.2024). Această știre mi-a schimbat perspectiva formată de știrile anterioare. Deodată l-am văzut pe Ciprian Mega neînfricat și sincer, așa cum ar trebui să fie orice artist adevărat, aflat doar în slujba propriei conștiințe.
Aș fi vrut să-mi închei cronica cu o cugetare amară: "entuziasmul tânărului preot e (încă) prea mare pentru a-l lăsa să vadă zădărnicia propriilor eforturi". Dar pe YouTube, în secțiunea comentariilor de sub filmul integral, am găsit una mai potrivită cu perioada în care ne aflăm - Săptămâna Luminată: "Hristos a Înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o frescă a sufletului românesc al ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film să trezească poporul român din mizeria și umilința în care a decăzut!" (@constantingherghinoiu4541)