Alt film care ar trebui interzis de BOR? - 21 de rubini la Les Films de Cannes a Bucharest, 2023

Întrebarea retorică din titlu nu este altceva decât o sugestie ironică de marketing pentru aplicarea lecțiilor unui exemplu de succes. Cu puțin timp în urmă, Arsenie. Viața de apoi, controversatul, dar imposibilul de ignorat ultim documentar al lui Alexandru Solomon, a fost pus la index de către un înalt for bisericesc ortodox. Demersul, coborât parcă din manualul părintelui Tomás de Torquemada, a impulsionat puternic publicul să vadă mărul oprit al discordiei cultură-biserică. Ar fi providențial dacă și filmul părintelui Ciprian Mega va fi afurisit, cu mânie pravoslavnică, de vreun înalt prelat, pentru a beneficia astfel de publicitatea gratuită necesară să aducă un public cât mai numeros în sălile de cinema. Nu de alta, dar filmul merită cu prisosință un astfel de public larg. 


Povestea - care funcționează mai degrabă ca un vehicul pentru un diagnostic pus întregii societăți - se desfășoară pe două paliere: o soră mai mare, care cunoaște o ascensiune profesională puternică în anii 2020. Dornică, printre altele, să asaneze Biserica, după ce  fratele ei, un tânăr seminarist, a cărei poveste este spusă în flashback, fusese puternic dezamăgit de lumea bisericească a anilor 1990. Produse tipice ale sărăciei și anomiei post-decembriste, destinele celor doi sunt apoi urmărite în evoluția lor în perioada de după integrarea în structurile euro-atlantice, atunci când dorințele românilor de a se așeza la masa celor mari și puternici (atât individual, cât și colectiv) cunosc tot felul de întorsături.

Ciprian Mega face un cinema de inspirație caragialescă. Personajele sale sunt tipizate la limita caricaturii. Ele trăiesc doar pentru a o întrupa, mai precis pentru a caricaturiza o imagine în tușe groase a principalelor forțe politice. Audiența este invitată permanent să găsească referințe reale. Cele autohtone sunt transparente, cu efort minim de decriptare a protagoniștilor reali. Cele străine sunt un melanj de trăsături imagologice, fără legătură cu realitatea, ci cu prejudecățile, cu proiecțiile pe care mentalul colectiv le are despre ceea ce sunt străinii. Intenția lui Mega nu este de a descrie și nici de a înțelege, ci de a sintetiza cât mai amuzant și ușor recognoscibil marotele, fricile și iluziile României de azi.

Rolul principal este al tinerei procuroare (Corina Moise) care trăiește pentru idealul justiției, "șansa curățeniei morale care este DNA". Acesta se demonstrează a fi mult mai înșelător și iluzoriu decât a fost învățată să creadă. Rolul reprezentantului american în România, un Mickey Rourke înalt, puternic, deformat de operații estetice, care se bucură hedonist de poziția sa privilegiată în timp ce încearcă, totuși, să impună o schimbare democratică și respectarea statului de drept. Similar, reprezentanta Europei, numită, nici mai mult nici mai puțin decât "Delalachiessa" (Elisabetta Pellini), este o catolică practicantă, elegantă, dar care nu are nicio o problemă în a-și afirma bisexualitatea. Antagonistul tuturor acestor eforturi de integrare euro-atlantică este figura compozită a politicianului post-decembrist (Dorel Vișan, perfect în acest rol), patern, patriot și profund corupt.

Preoții sunt și ei corupți, îmbrăcând-și propria neputință morală în tot felul de aluzii folclorice despre forțele obscure care guvernează societatea. În opoziție cu aceștia, figura morală pozitivă a preotului Alexie Cosma (Constantin Dinulescu) care a făcut pușcărie politică în timpul comunismului este neputincioasă în fața schimbărilor sociale, marginalizat din ierarhia bisericească și, mai ales, vulnerabil în fața unui trecut neclarificat.

Tot de inspirație caragialescă este și comicul de nume: părintele Desagă (Ovidiu Crișan), centrul episcopal al Zădărnicenilor, etc. Iarăși, tot așa cum personajele sunt create arbitrar de mintea autorului, ele nu se dezvoltă, nu reușesc să aibă o libertate care să modifice lumea în care trăiesc și să le dea o viață proprie. Sunt, cum s-ar spune, "supt vremi", dominate de un fatalism în care sunt produse perfecte ale mediului, fără autonomie, cu o variație care nu ține de persoană, ci doar de greșelile și aleatoriul fabricii de caractere de care sunt produse. Referințe la propria biografie a lui Mega se regăsesc țesute în film ca aluzii adresate colegilor săi din breasla bisericească: seminarul din Zădărniceni se numește "Kesarie Episcopul", ca și cel real din municipiul Buzău pe care l-a absolvit Ciprian Mega, tânărul episcop ce suferă de păcatul lăcomiei pântecelului este numit "Sofronie", exact ca superiorul său bisericesc de la Oradea.

Umorul nu este atât de evident ca la clasicul culturii române, dar el se deschide inteligențelor detașate de discursurile oficiale ale zilei.  Rămân însă tarele morale ce iau chipul unor personaje cu tușe groase, care sunt convingătoare tocmai prin faptul că nu reacționează față de mediu.

Coloana sonoră susține bine povestea, rol necesar atunci când personajele nu mai atrag prin schematismul lor. Inserturi cu muzică bisericească, adesea amestecată cu muzică populară sau chiar o petrecere animată de Loredana, deschid filmul către o audiență doritoare de entertainment. Imaginea, la rândul ei, este chiar prea atractivă, punând adesea personajele într-o nemeritată lumină frumoasă.

21 de rubini este un film amuzant, fără să fie vesel. Presară aluzii la corupția profundă a românilor în fiecare cadru, în fiecare personaj, în fiecare replică. Se adresează unui public larg, pe care sigur îl poate distra nu doar prin aluziile transparente, ci și prin calitatea profesională a producției. Mai mult decât atât, reușește să și demitologizeze discursuri dominante din societate, aruncându-și o privire în culisele în care acestea sunt preparate din lăcomiile și ipocriziile elitelor.