Titlul piesei în limba engleză - The Two Gentlemen of Verona - promite povestea a doi gentlemeni. Gentlemeni şi nu prea: unul trădează în dragoste şi în prietenie, altul devine bandit (mai curînd haiduc decît terorist). Nu sînt ce par a fi, dar devin ceea ce vor să fie.
Nu e exclus ca în momentul cînd vom vedea o piesă clasică jucată în costumele şi ambianţa epocii în care se petrece acţiunea să avem şocul noutăţii, într-atît ne-am obişnuit că toţi dramaturgii din toate epocile, scriu despre oamenii din jurul nostru: personajele venite din negura timpurilor fumează, merg la discoteci, beneficiază de cuceririle medicinii moderne, merg pe patine cu rotile şi se îmbracă de la magazinul din colţ. Între reconstituirea documentară şi tratarea contemporană există însă şi soluţii mai puţin radicale care sugerează distanţa în timp, fără a situa personajele într-un cod de comunicare cu desăvîrşire străin. Recent prezentate în Bucureşti spectacolele unor trupe străine - A douăsprezecea noapte (montată de regizorul britanic Declan Donnellan la Moscova) şi Arlecchino, slugă la doi stăpîni în regia lui Giorgio Strehler - au fermecat (chiar dacă s-au găsit şi destule spirite cu un nas prea fin pentru recepţia acestui farmec) prin organicitatea convenţiei, textul "vechi" devenind compatibil cu ambiguităţile lumii moderne. În ambele spectacole au contribuit decisiv la bucuria publicului, rigoarea concepţiei regizorale, armonia interpretării actoriceşti, profesionalismul "supunerii la obiect", expresivitatea solidară a trupei. Premiera Teatrului de Comedie, programată pentru critici după un şir de spectacole pentru public, s-a situat, astfel, într-un context care a ridicat standardele judecăţii.
Capriciile iubirii strică prieteniile şi caracterele sau poate caracterele n-au fost niciodată prea structurate şi de abia aşteaptă să se altereze, cam aceasta e direcţia propusă de spectacolul montat de Felix Alexa (regia, ilustraţia muzicală şi light design) despre tinerii din Verona. Decorul pare foarte simplu, dar simplitatea lui e mereu sugestivă, costumele combină haina modernă cu veştmîntul de clovn dînd cheia ludică a întîmplărilor (scenografia Diana Ruxandra Ion), peste toate se aude cîntul tînguitor al saxofonului. Un abur de tristeţe apare şi se răspîndeşte în scenă chiar de la începutul senin al descrierii. În versiunea scenică alcătuită pentru acest spectacol, regizorul decupează din textul original scurte secvenţe urmărind mişcarea personajelor, agitaţia ambulatorie care îi face să schimbe oraşele şi să-şi modifice sentimentele.
Slugi înţelepte...
Comedia timpurie, în care shakespearologii văd doar începuturile marilor teme de mai tîrziu, capătă consistenţă şi autonomie. Peripeţiile cuplurilor de îndrăgostiţi sînt dominate de incertitudini şi de fluctuaţii sentimentale. Slugile filozofează înţelept şi tratează momentele comice de la înălţime: George Ivaşcu şi Bogdan Cotleţ, alături de cîinele Crab, încearcă să ne distreze ştiind că timpul alocat gagurile lor e doar un scurt răgaz între trădările şi tînguirile unor stăpîni, complet lipsiţi de umor. Interpreţii celor două roluri fac o bună echilibristică între tentaţia comicului gros şi linia melancolică a spectacolului, experienţa lui George Ivaşcu spunîndu-şi cuvîntul. Simetric, Mihaela Teleoacă (Lucetta) îşi veghează stăpîna cu un tact superior.
...stăpîni rigizi
Monoton chiar cînd descrie mutaţii radicale, jocul îndrăgostiţilor captează tonul spectacolului fără a reuşi să-i cînte în mod distinct notele. Din senzaţia de lipitură fragilă între segmentele spectacolului se nasc şi insatisfacţiile. E de apreciat felul cum e rostit şi înţeles textul, arborescenţa poetică e clarificată prin rostire şi - lucru rar în ultimul timp - se aude şi se înţelege tot ce se spune pe scenă, dar pasul următor, însufleţirea dramatică (dotarea cu suflet) a cuvintelor lipseşte. Am regretat că nu l-am regăsit pe Mihai Bendeac (Proteus), inventiv şi spontan, aşa cum l-am văzut pe scena-şcoală de la Casandra.
Un spectacol unde pe alocuri eleganţa înlocuieşte viaţa.