Jucării-bijuterii - [o staţie...]

Educaţia dv. a conţinut şi o porţie zdravănă de benzi desenate? Sau desene animate? Gustaţi cumva şi acum genul? Refuzaţi, în general, să vă duceţi la teatru, părându-vi-se un gen cam prăfuit? Cam de muzeu? Cu grimase şi brânciuri? Sau cu declamaţii şi ochi daţi peste cap? Ridicol, bineînţeles! Atunci ştiu ceva care precis o să vă placă. Un spectacol ce face ferfeniţă orizontul de aşteptare, produs în a doua etapă a proiectului "Comedia Ţine la TINEri", la Teatrul de Comedie. Prima, cea din septembrie, a cuprins o montare interesantă, Ce tipe mişto!, pe textul autoarei americane Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi una întru totul remarcabilă, Edmond, de David Mamet, în regia lui Marcel Ţop. E rândul lui Carmen Vidu acum să facă un spectacol adorabil, pe primul text scris de Peca Ştefan, în vremuri îndepărtate, pe când deja renumitul dramaturg avea 15 ani. Adică cu vreo opt ani în urmă.

Din nou Carmen Vidu, regizoarea cu limbajul cel mai modern în peisajul nostru teatral - atât de sărăcăcios în experiment -, produce cutremure în habitudinile de percepţie, în obişnuinţele noastre de a judeca arta. Spectacolul lui Vidu răstălmăceşte cu totul vechea relaţie aristotelică artă - mimesis. Nu e vorba de nici o imitaţie pentru că nu e vorba de nici o realitate. În afară de cea virtuală: cyber-spaţiul proiectat pe ecranul din spatele scenei. Pe care "curg" bulele de benzi desenate atunci când personajele au ceva de spus. Cu percepţia contrariată în felul acesta, auditoriul se trezeşte dinaintea eternului ritual "cinegetic" căruia fata trebuie să-i cadă pradă. Mixtura de infantilism cu distanţare ironică şi cu ludic e un deliciu, balansul între apropierea plină de delicateţe şi blândă zeflemea e strălucit. Lipsesc sarcasmul, maleficul, cinismul în acest spectacol-naivitate. Locul lor îl ia o doză impresionantă de candoare, exact ca la personajele din filmele mute.

Sub amprenta regizorală ludic demontatoare, se derulează practicile şi stereotipiile din parcursurile seducţiei. Parodie a timpilor acceleraţi în lumea noastră, o fată se îndrăgosteşte încetinel, cât aşteaptă autobuzul în staţie. Platoşele de autoprotecţie se topesc, asediul băiatului pisează gheţurile nepăsării afective şi monolitul neîncrederii fetei. Se produc mutaţii, stabilitatea ei interioară se clatină, hiper-vulnerabilitatea se instalează, marilor cutremure interioare li se pregăteşte terenul. Şi până atunci, adică, până când vine autobuzul, brusc, în urma mutaţiilor afective survenite, lumea se resemantizează, universul trist şi derizoriu, până mai acum un minut, se acoperă de sens. Se desenează conform dorinţelor şi conţinuturilor fantasmatice, aşa că prejudecăţile explodează, iar habitudinile de percepţie şi reprezentare se destramă. Cu tot efectul de distanţare jucăuşă, cu tot cu replicile nu spuse, ci scrise pe perete, cu tot aspectul de păpuşele mecanice, paradoxal, miracolul dragostei, cu resemnificarea întregului, devine credibil: băiatul e lumina soarelui, iar ea, lumina lunii. Curată metafizică a iubirii, lumea se circumscrie plecând de la ei. Şi ştiţi ce e incredibil? Pentru cele câteva minute în care cei doi îşi spun aceste replici, publicul se lasă uşor prins în mrejele ficţiunii cu abur mitic.

Perspectiva deconstrucţiei, tipică spectacolelor lui Carmen Vidu şi molestarea clişeelor de percepţie încep, în [o staţie...], de la mişcările repetitive de păpuşi mecanice (coregrafia Paul Duncă). Ea este o păpuşă delicată, cu ochi frumoşi, mari şi speriaţi, ingenua de desene animate, îmbrăcată în culori de bomboană delicioasă (Irina Duţă, cu o superbă mobilitate şi ţinută, cu un corp care transmite sensuri şi reproduce îndoieli, răsfăţ şi mirări la fiecare mişcare). Oftează of-of-of şi cyber-spaţiul din spate se mişcă şi coloritul se schimbă (animaţie, Augustin Cosmin Pop). Amuzamentul, infantilismul asumat şi delicateţea cu care regia tratează convenţiile trec uşor în public, asistate de permanentul comentariu ironic al extraselor din hituri (muzica, Yann LeBlay). Apoi El. El are un cap buclat (Toma Cuzin, cu apariţie gingaşă, expresivă, de Charlot) şi, ca în Commedia dell'Arte, face ocheade şi stabileşte, plin de candoare, complicităţi cu publicul. Mişcările de claun reproduc stereotipiile ridicole ale ritualurilor de făcut curte, prea multele tehnici, tactici şi automatisme de învăluire. Iar posturile reluate tratează ludic, cu un permanent zâmbet, maniile compulsive ale dragostei.

Mă opresc, pentru că în cazul unui asemenea montări nici clişeele de interpretare nu funcţionează prea bine. Un spectacol-jucărie, plin de prospeţime şi inventivitate ludică, ce se războieşte suav cu toate clişeele de percepţie. După epoca Afrim, deja recunoscut, deja clasicizat, după elementele de scenografie virtuală ale lui Andu Dumitrescu, Carmen Vidu mi se pare, în momentul acesta, singura experimentalistă autentică şi unica regizoare care îşi construieşte spectacolele plecând de la multimedia. Astfel, cu [o staţie...], "Comedia Ţine la TINEri" a dat lovitura şi în această etapă. Căutaţi cluburile care vor prelua spectacolul (teatrele de stat sunt epuizate de montările lor pline de praf) şi mergeţi la 40 de minute de distracţie. N-o să vă pară rău!