Controversă - A discuta în contradictoriu asupra unei probleme de principiu.
Care a fost problema de principiu a anului 1961? Spectacolul Cum vă place montat de Liviu Ciulei pe scena Teatrului Municipal? Ce a vrut să spună Shakespeare? Ce a vrut să spună Ciulei? Aparenta modernitate a artei? Răspândirea capitalului? Căderea unui sistem?
Ce mentalitate va fi declarată ca învingătoare?
Mentalitatea Rosalindei ca reprezentantă a unei vieți în jurul căreia dansează zglobiu jocul, joaca și libertatea, iar accentul cade asupra triumfului binelui, purității și al dragostei?
Sau o pledoarie asupra gândurilor lui Jacques Melancolicul, un tur de forță loial al filozofiei pesimiste?
O veșnică nostalgie asupra vremurilor apuse?
O plină de speranță viziune asupra viitorului?
Cine merită personajul principal?
Rosalinda? Jacques?
Creatorii? Criticii?
În jurul acestor întrebări s-a născut și celebra dezbatere din 17 ianuarie 1962, la care a participat și Lucian Pintilie, pe care am avut ocazia să îl interpretez în acest spectacol.
Lucian Pintilie. Un nume imens. Un rol pe măsură. O provocare. Atât din punct de vedere actoricesc, cât și din punct de vedere intelectual, pentru că cea mai dificilă parte din procesul de lucru a fost (surpriză!) textul.
Un text atât de bogat în nuanțe și înțelesuri semnat magistral de Eugen Gyemant & Mihaela Michailov.
"La început a fost cuvântul". Dar înainte de cuvânt, a fost... procesul. În primele noastre întâlniri tema principală a fost research-ul și înțelegerea perioadei în care este plasată polemica textului. Anul 1961. Așa că întreaga echipă a urmărit ПРОЦЕСС / Un proces stalinist al lui Sergei Loznitsa, un film documentar în care în U.R.S.S-ul anilor 1930 se derula cu agresivitate o luptă între partid și presupușii trădători ai partidului.
În tribunalul din Sankt Petersburg diferite personaje politice îmbrăcate la costum fumau țigări sau pipă, beau cafele și luau cuvântul în fața întregii audiențe acuzând sau apărându-se prin alte acuzați. Eugen Gyemant, regizorul spectacolului, a dorit ca pentru procesul ulterior de lucru să urmărim modalitatea acestor politicieni de a susține un discurs în fața publicului care să ajungă la urechile fiecărui om din tribunal, uneori chiar în momentele care păreau simple aparte-uri către un membru al juriului. O modalitate pe care o folosim în spectacol atât în momentele dezbaterii, cât și în momentele în care jucăm, în paralel cu dezbaterea, scene din Cum vă place și ne adresăm publicului ca părtaș din poveste, spărgând astfel convenția celui de al patrulea perete al realismului stalinist... pardon psihologic!
În jurul unei lungi mese ce se dorește a fi rotundă, dar de fapt este pătrată (poate la fel ca înțelegerea unor membrii ai partidului), publicul este invitat să ia loc la masă cu actorii, lângă actori, trăind odată cu ei, gândind odată cu ei, uneori chiar răspunzând în locul lor. Nu e interesant?
- Ba da, spuneți tovărașe!
A doua temă a fost să detectăm un soi de mecanism de gândire, un soi de căutare a însemnătății cuvintelor rostite astfel încât să nu lezeze niciuna dintre tabere, nici cea a partidului, nici cea a celor care luptă pe ascuns împotriva lui. Propozițiile, frazele rostite par, la suprafață și în aparență, simplu de înțeles, dar niciodată cuvintele nu sunt ceea ce par a fi, ci ascund mesaje cu subînțeles. Ceea ce se caută este preciziunea și stringența, așa cum remarcă chiar criticul B. Elvin în textul nostru.
O altă remarcă a regizorului David Esrig din text denotă o parte din atmosfera spectacolului: "Pentru că, de multe ori, se întâmplă să teoretizăm savant, complicat și gratuit, o simplă insuficientă de interpretare sau, cum mi s-a întâmplat cândva, o greșeală de manevră tehnică oarecare."
A doua parte a research-ului a avut în centrul atenției viețile personajelor noastre și taberele din care făceau parte. Echipa criticilor: B. Elvin, Andrei Băleanu, Florian Nicolau, Valentin Silvestru, Traian Șelmaru, Mihnea Gheorghiu și echipa regizorilor: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie și David Esrig. O polemică aprinsă ca o luptă în arenă. În aparență o luptă între Shakespeare și înțelegerea lui, în esență o luptă între vechi și nou, între comunism și capitalism, între libertate și cenzură, între scepticism și optimism, între o prăpastie și o experiență deschizătoare de drumuri. O luptă care în final se alege negreșit cu amprenta noului, cu amprenta lui Liviu Ciulei care a fost ales în funcția de director al teatrului Bulandra la câteva luni distanță de momentul dezbaterii, la insistențele regizorului rus de talie mondială, Tovstonogov, care a văzut montarea spectacolului Cum vă place. O adevărată victorie a artei în timpurile în care teatrul convențional era în moarte clinică sub raportul realismului socialist pe care îl propaga Stalin.
Și mai interesant pentru noi, a fost că prin ferestrele sălii inițiale de repetiție puteam vedea casa în care a locuit o bună parte din viață Ciulei împreună cu Clody Bertola. Era ca și cum am fi primit validarea că facem lucrurile cum trebuie, că spiritul lui încă dăinuie aproape de noi, prin noi, împreună cu noi și este bucuros să îi continuăm munca.
Bun. Să mă întorc puțin la Lucian Pintilie. În procesul de lucru esențială a fost înțelegerea textului, însemnătatea cuvintelor și forța de transmitere a ideilor pintiliene. Idei... care nu erau ușor de urmărit și reprezentau adevărate provocări. În paragrafe întregi de vorbe, din când în când apăreau, ca niște pete de lumină în întuneric, cuvinte cheie și revelații. Pintilie era într-o continuă căutare, ca un detectiv în căutarea indiciilor crimei pe care le rezolva. În cazul "crimei" noastre, victima pe care o apăra era - arta lui Liviu Ciulei, iar ucigașul - critica revistei Teatrul.
Eugen Gyemant nu a dorit ca în procesul de lucru să portretizăm o caricatură, nici să imităm felul lor de a vorbi sau tonalitatea. În schimb pe mine m-a ajutat așezarea pe scaun. O așezare care reflectă o ascultare corporală, o participare activă în discuție. Capul ușor aplecat, picioarele înainte și vârfurile întinse ca un taur pregătit mereu să atace mantia roșie a discuției. Așa îl văd eu pe Pintilie. În interviurile sale sau în filmările de la repetiții, vorbea cu multă căldură, iar pasiunea lui ieșită din comun se extindea în felul său de a gesticula, larg și cu multă repeziciune. Chiar în momentele de tăcere, mâinile și degetele sale vorbeau atât de clar în locul glasului. Nu am încercat niciodată o reproducere formală, exterioară și tehnică. Dar am încercat să descopăr cum se simte atunci când prea multă dragoste față de creație clocotește, dă pe afară și se varsă în tot corpul. Nu am izbutit să îmi dau seama care este temperatura exactă de fierbere interioară a lui, cum cred că nimeni nu poate măsura asta, dar am izbutit să aflu că această întâlnire atât de intimă cu un vulcan pregătit mereu să erupă mă inspiră și mă face să îmi doresc să fiu un actor mai bun.
Rebengiuc spunea despre Pintilie că marele lui defect (care mai târziu s-a dovedit a fi marea sa calitate) a fost faptul că niciodată nu accepta compromisuri. Iar lupta împotriva acestei idei se traduce prin lupta împotriva privării libertății, împotriva cenzurii. O luptă pe care a purtat-o întreaga sa viață sub bagheta magică a perfecționismului, a unei precizii chirurgicale a teatrului și a cinematografiei și al unui crez uriaș în ideile sale. O încăpățânare de fier care în cele din urmă a condus către interzicerea filmelor sale, către expulzarea sa din țară, către așa-zisul - Cancel - al vremurilor noastre contemporane. Un Cancel născut din ignoranța și neînțelegerea unui regizor cu mult peste vremurile sale, care a fost adoptat cu repeziciune de către țări precum Franța, SUA, și în cele din urmă, abia după căderea regimului comunist, și de către noi.
Pintilie, un om de o forță spirituală extraordinară, pe care nimeni și nimic nu a reușit să îl doboare. Un om care nu se ferea să atingă un adevăr în afirmațiile sale printr-o directețe brută. Pintilie ajungea direct la sursă. Direct la rădăcina problemei. Un mod de a fi care s-a extins riguros și asupra creațiilor sale și implicit în textul nostru - Controverse.1961. Cum vă place? El ridica, nu atât o întrebare, cât întrebarea, apoi oferea răspunsul, iar pe urmă săpa în interiorul propriului răspuns pentru a găsi noi și noi înțelesuri.
- De ce trag clopotele, Mitică?
- De frânghie, mon cher!
Imagini din galeria foto realizată de Dinu Lazăr, disponibilă integral aici.