Jafar Panahi face filme în regim de samizdat. Sunt filme situate la jumătatea drumului dintre ficțiune și documentar, pentru că sursa inspirației e mai bogată decât orice scenariu imaginar (viața bate filmul). Discipol al lui Kiarostami, Panahi filmează oriunde și oricum: ca taximetrist, la volanul propriei mașini (purtând conversații cu pasagerii), peste graniță (dincolo de care doar el nu are acces). Cu cât este mai constrâns, mai urmărit, mai cenzurat, cu atât e mai tenace și mai autentic în demersul lui încăpățânat. E victima perfectă, dar nu asta ține să demonstreze, căci intenția lui e filozofică, nu provocator-politică, chiar dacă, de la Socrate încoace, autoritățile nu înțeleg niciodată diferența dintre cele două.
Există, chiar și în ariditatea unui asemenea peisaj opțional, povești cu tâlc, ca și resurse pentru umorul viu, măcar la începuturi, până când gluma totalitară și discreționară nu apucă să se îngroașe (praful care acoperă mașina nu poate fi decât din zona de frontieră, interzisă; martorul acuzării, un copil de 9 ani, este mai presus decât cartela de memorie a aparatului de fotografiat, care nu deține cadrul la care martorul se referă; filmarea neprofesionistă, dar comic sârguincioasă, a celui însărcinat de regizor să înregistreze un ritual de nuntă). În acest context, deja coroziv, umorul îmblânzește și umanizează. Umorul involuntar aduce, în plus, o undă de tandrețe, peste marea tristețe a sclaviei în care se trăiește în acel spațiu. Aceasta este, de altfel tema, aceștia sunt "urșii" din titlu: amenințările subliminale din partea autorităților.
Dintre toate lucrurile triste, cel mai trist este cel al alungării regizorului de peste tot unde își găsește refugiu temporar și provizoriu pentru a mai face câte un film, înainte de a fi înghițit de zidurile carcerei sau ale propriului domiciliu forțat. După ce că filmează peste graniță, în Turcia, coordonând filmarea prin Zoom, printr-un efort zădărnicit de un semnal de internet quasi-inexistent (nu s-a schimbat nimic de la Bad ma ra khahad bord / The Wind Will Carry Us (1999) - r. Abbas Kiarostami), mai este și alungat, la propriu, de gazdele lui. Jafar Panahi nu ocupă mult spațiu și nu deranjează pe nimeni, deși nu poate trece neobservat. Cu toate că este pașnic și neintruziv, ajunge să fie dat afară de cei care i-au oferit adăpost în propriile lor case, în sate izolate, din zone de frontieră. Sunt oameni care o fac pentru că nu au încotro, constrânși de autorități. Acestea îi obligă să îi închidă artistului ușile caselor lor.
Multe dintre aspectele materiale ale satului iranian, cu case de lut și materiale de construcție culese din mediul înconjurător, sunt înduioșător de apropiate de satele copilăriei românești (dobrogene și nu numai). Scena plecării din satul cufundat în blândețea luminii de toamnă este cea a alungării din paradis, privit ca ultimă normalitate. Camera de filmat înregistrează acest drum ca pe cel ultim. Sfâșietor, semnalul sonor al centurii necuplate urlă în locul omului dârz, care o face doar pe interior sau, poate, nici acolo.
Admirabil om, acest Jafar Panahi, lăsând la o parte meritele lui artistice și rolul pe care îl are pentru demersul artistic universal. Este inepuizabil, călit în protest și de un calm divin. Doar gestul fumatului îi trădează revolta profundă.
Paradoxal, figura lui chinuită aduce cu atât mai multă îmbărbătare. Nu va ceda niciodată "urșilor", ce importantă încurajare într-o lume tot mai sălbatică, cotropită de lighioane.