Tango şi rafinament - Un Tango Mas

Mi-am schimbat de mai multe ori părerea despre acest gen muzical şi coregrafic atât de popular în ultimele decenii, pe nume tango, întrebându-mă repetat ce îl face atât de fascinant în ochii publicului, care de mult nu mai este strict cel din Argentina şi Uruguay. Dansul a părăsit bordelurile din Buenos Aires la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi XX reuşind să se clasicizeze în doar câteva decenii. Purtător al mai multor amprente distincte precum ritmul, armonia şi orchestraţia (din care nu lipsesc acordeonul tradiţional - bandoneon-ul, vioara şi contrabasul), tangoul este astăzi disponibil graţie CD-urilor în versiuni dintre cele mai diverse. Şi ne referim aici la culegeri de înregistrări clasice, fie ele populare, fie ridicate la rang de muzică "scrisă" de numeroşi compozitori, dintre care cel mai important rămâne Astor Piazzola, cu sofisticatele sale aranjamente simfonice. Viabilitatea de viitor a genului, faptul că tangoul reprezintă în continuare un drum deschis este elocvent ilustrat de faptul că e studiat cu pasiune în tot mai multe ţări şi asociat cu tot mai diverse stiluri muzicale, de la jazz la hip-hop, aşa cum s-a întâmplat şi în inspirata selecţie muzicală a spectacolului Un Tango Mas.

Şi prin apariţia acestui spectacol, Teatrul Odeon, alături de alte teatre precum TNB, Bulandra, dar nu numai, dau semne clare şi constante de preocupare în a atrage categorii cât mai largi de public, de a varia paleta stilistică a mesajului teatral. Răspunzând astfel cu o oarecare întârziere tendinţei companiilor particulare, teatrul marilor scene se asociază tot mai mult cu muzica, dansul şi artele multimedia.

În centrul acestui eseu coregrafic ce durează doar o oră, se găsesc cuplul Monica Petrică - Răzvan Mazilu, care ne oferă în coregrafia lui Răzvan Mazilu o rafinată panoramă a stărilor pe care acest dans şi conotaţiile lui semantice le sugerează celor mai mulţi dintre noi. Interesant este însă extrem de bine controlatul contrapunct între cuplul central de balerini profesionişti şi cele patru perechi de dansatori de tango profund umani, naturali şi autentici (Amalia Iscu, Anisia Popescu, Cristina Pătru, Monica Şurubaru şi Lucian Stan, Gilbert Iscu, Cătălin Văleanu şi Daniel Măndiţă, care este şi coordonatorul clubului Tangotangent). Monica Petrică şi Răzvan Mazilu sunt... inuman de expresivi, fiecare mişcare a lor pune aerul în vibraţie, fiecare gest transmite şi induce sentimente acute, exhibând un erotism pe cât de evident, pe atât de rafinat.

Încercarea lui Răzvan Mazilu de a propune această idee de spectacol (regia Alexandru Dabija, costumele Wilhelmina Arz) implica unele riscuri, învecinarea esteticii tangoului cu lumea telenovelei reprezentând principala capcană. Un Tango Mas este un spectacol ce ne aminteşte că acel superb şi fascinant spaţiu geografic i-a dat lumii pe Luis Bunuel, pe Joge Luis Borges, pe Gabriel Garcia Marquez şi nu are nici cea mai mică legătură cu produsele de consum media care sunt telenovelele. Iar arta de a evita în ziua de astăzi această capcană nu este la îndemâna oricui.