Spectacolul Un tango mas, de la Teatrul Odeon, nu eludează nici el această regulă. La început suntem plasaţi în atmosfera unei seri fermecătoare şi nostalgice dintr-un club în care se dansează tangoul argentinian în accepţiunea sa originară, cu sufletul în palmă, aşa cum aflăm de la coordonatorul grupului. "Aşa dansăm tangoul acum", ni se spune... Este cât se poate de limpede că nu avem de-a face cu un acum al acestor vremuri, ci cu un acum, care îşi primeşte acest statut dintr-o puternică translaţie a unui atunci.
Prezenţa în scenă a cuplului interpretat de Monica Petrică şi Răzvan Mazilu ne aduce, însă, în acel acum în care putem să ne simţim "acasă", fără a fi nostalgici, nu numai prin varianta coregrafică în care cei doi se integrează, ci mai ales prin modul, deloc lipsit de dramatism, în care rezervorul originar al tangoului, este integrat în cerinţele corpului în mişcare din aceste vremuri. Cu alte cuvinte, povestea devine clară numai când ajungem să avem acces la metafora pe care o propune. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenta simplitate a acţiunii scenice!
Există, în acest spectacol, două lumi, aparent opuse şi trei planuri de acţiune coregrafică: lumea tangoului argentinian, aşa cum era el dansat la originile sale, cu sentimentele integrate în rigoarea matematică a paşilor, în desenul perfect al dansului hrănit de tragismul începuturilor şi o altă lume care vine, ca un copil rebel să îi sfideze pe cei ce l-au născut. (Nu putem să nu remarcăm aici că menţionatul contrast între lumi este sugerat încă de la debutul confluenţei celor două planuri de expresivitatea chipului lui Răzvan Mazilu, care se dovedeşte din nou cel mai bun actor integrat lumii dansului sau, invers, cel mai expresiv dansator din perimetrului teatral din România).
Cele trei planuri de acţiune coregrafică respectă aproape un scenariu propus de Hegel pentru întreaga realitate: teză-antiteză-sinteză. Teza este reprezentată de lumea tangoului originar, antiteza de contrastul adus de cuplul Răzvan Mazilu-Monica Petrică, iar sinteza este îndeplinită de transfigurarea principiilor tangoului într-o formă de dans contemporan care transcende canoane temporale sau delimitări spaţiale.
Dansul final al cuplului principal (care comunică, trebuie să o spunem, aşa cum rar se poate vedea pe scenele româneşti) sugerează nu neapărat o împăcare a lumilor, ci tranformarea exactităţii matematice a tangoului tradiţional într-o formă de dans care accede la ideea de zbor, tendinţă paradoxal potenţată tocmai de restrângerea spaţiului aflat la dispoziţia dansatorilor.
Finalul spectacolului, cu cele patru cupluri de interpreţi de tango tradiţional, dansând în jurul cuplului Răzvan Mazilu- Monica Petrică, accentuează mesajul propus prin intenţionalitatea coregrafiei. Este extrem de inspirat statismul celor doi, aşezaţi la o masă. Faptul că se privesc în ochi, impune esenţa însăşi a tangoului, contopirea prin comunicarea din priviri, după ce tot ce a fost spus prin trup s-a epuizat. Când trupurile "tac", privirile continuă ritmul.
Ce trebuie reţinut din acest spectacol, dincolo de lupta şi armonizarea lumilor, dincolo de planurile discursive ale coregrafiei?
Marca inconfundabilă a direcţiei de scenă a lui Alexandru Dabija. Ce alt regizor de la noi ar fi reuşit să impună cu atâta claritate planului scenic, dualitatea tangoului, scenariul tragicomic al confruntării lumilor menţionate şi emoţia lipsită de patetism care învăluie finalul?
Profesionalismul membrilor clubului "Tangotangent", rigoarea cu care şi-au asumat misiunea, şi, trebuie spus, prezenţa scenică a coordonatorului Daniel Măndiţă.
Frumuseţea şi graţia Monicăi Petrică, splendid corelate cu capacitatea de a asuma orice tip de discurs coregrafic.
Coregrafia şi interpretarea lui Răzvan Mazilu prin care se legitimează prezenţa acestui spectacol în spaţiul teatral, aflat într-o confluenţă necesară şi din ce în ce mai solidă cu lumea dansului.
Măştile tangoului: tangoul se impune ca personaj principal care asumă diverse măşti "dictate" de dimensiunile temporale, de necesitatea transfigurărilor, de ceea ce, până la urmă, fiecare dintre noi este obligat să vadă despre sine în sinceritatea paşilor şi privirilor unui dansator de tango.
Fotografiile au fost realizate de Mihaela Marin.