Acum ceva vreme credeam că James Bond se retrage şi Ethan Hunt preia ştafeta - ironia face să scriu aceste rînduri la doar cîteva minute după ce am văzut trailer-ul pentru Casino Royale... Tom who?!?
Primele "misiuni imposibile" pentru marele ecran s-au întîmplat în 1996 şi în 2001 - şi fiecare dintre ele purta, aproape în fiecare cadru, amprenta cineastului din spatele camerei. M:I era o deconstrucţie abilă a vechiului serial (cu un story prea inteligent pentru yankeii care s-au plîns de dureri de cap), o şaradă elegantă pusă în scenă de un Brian De Palma mult mai implicat decît îi cerea contractul. M:I 2 era un pretext împrumutat din Notorious pentru două ore de baletări aeropurtate, urmăriri motorizate şi kung fu pe săturate, toate împachetate de un John Woo paroxistic pentru care sintagma "over the top" devenea o normă. M:I 3 porneşte din start cu două handicapuri - 1. vine după un an de năzbîtii amoros / religioase ale starului producător, năzbîtii care i-au şifonat atît de tare imaginea încît devine (sic!) imposibil să mai vezi personajul din spatele starului; 2. e semnat (!?) de un regizor debutant (JJ.Abrams), sosit din TV, unde, zic fanii, săvîrşeşte minuni (personal, Lost mi se pare comic iar Alias infantil), regizor care se cam pierde în faţa dimensiunilor relativ apăsătoare ale proiectului.
Rezultă un blockbuster zgomotos şi caraghios, care juleşte fără jenă de unde poate (misiile anterioare, True Lies, Spider-Man etc.) şi care plictiseşte pe măsura debilităţii scenariului (ştiu, se cheamă Misiune Imposibilă, dar cum e posibil?); bref, un film impersonal şi cam banal, salvat parţial de un Philip Seymour Hoffman fără fasoane pe post de bad guy fără milă. Stai şi te gîndeşti că, de fapt, M:I 3 e un film pentru şi (mai ales) despre Cruise - agenta jună blondă pe care o pierde la mustaţă e Nicole, soţioara clueless pe care o ţine departe de lumea cea rea e Katie H., ticălosul care vrea să-i despartă sînt tabloidele iar Ving Rhames e... Oprah.
Nu, din păcate nu-i comedie.