Cariera ei internațională începe în 1975, la 19 ani, cu o nominalizare la Oscar pentru rolul din L'Histoire d'Adèle H. / The Story of Adèle H, în regia lui François Truffaut. Urmează colaborări cu Roman Polanski, André Téchiné, Werner Herzog, un premiu pentru cea mai bună actriță la Cannes în 1981 pentru două filme - Possesion și Quartet, primul în regia lui Andrzej Zulawski, al doilea în regia lui James Ivory, unde joacă alături de Maggie Smith și Alan Bates, apoi o colaborare cu Carlos Saura în Antonieta. În 1985 apare alături de Christophe Lambert în primul film care anunță cariera de succes a lui Luc Besson, Subway. Trei ani mai târziu are rolul principal în Camille Claudel, pentru care primește Ursul de Argint la Berlin, un César și e din nou nominalizată la Oscar. În 1994 joacă alături de Daniel Auteuil și Vincent Perez în multi-premiatul la Cannes și cu César, La Reine Margot, iar în 1996 apare în probabil ultimul ei mare succes internațional, Diabolique, alături de Sharon Stone, Chazz Palminteri și Kathy Bates. În anii glorioși, a jucat alături de Ryan O'Neal, Bruce Dern, Warren Beatty, Dustin Hoffman, Gérard Depardieu și Isabelle Huppert. În 2024, a început filmările pentru o producție Netflix, The Perfect Couple, după romanul lui Elin Hilderbrand, alături de Nicole Kidman, Liev Schreiber și Dakota Fanning.
La FITS, oarecum similar cu conaționala ei Isabelle Huppert în urmă cu 6 ani, a avenit cu un spectacol lectură, Les murmures de l'âme / Freamătul sufletului (Concept: Valérie Six în colaborare cu Daniel Loayza). Dacă Huppert alesese o singură autoare - Marguerite Duras cu Amantul, din care a făcut o bijuterie de spectacol, de un magnetism și o magie care s-au sfârșit cu o sală încremenită de emoție, uitând să respire, Adjani a pus alături, în același registru al iubirii, 5 autoare și un autor. Și o surpriză, în final. Pe o scenă întunecată, sub un spot de lumină îngust, îmbrăcată complet în negru, elegantă, cu mănuși lungi de dantelă, cu fața acoperită de părul negru ondulat, cu breton și ochelari cu rame mari, a început tot cu Duras, într-un text despre nevoia de a scrie - Écrire. Un început mai rece, în solitudine, despre solitudinea scrisului, pe un text departe de Amantul, care a jucat mai degrabă rol de reglaj cu spațiul, cu publicul, cu vocea ei de cititoare, pe fondul cald-visător al Pasajelor matinale / Morning Passages din coloana sonoră a lui Phillip Glass pentru filmul Orele / The Hours. Probabil că puțini au mai văzut-o / auzit-o recent pe Adjani. Poate au trecut mulți ani de atunci. Și totuși, de îndată ce lectura a pornit, timpul s-a comprimat total: vocea ei e neschimbată, tânără, proaspătă, exact așa cum am auzit-o în Regina Margot, în Camille Claudel.
A urmat L'amour, romanul Camillei Laurens, după apariția căruia scriitoarea a trebuit să treacă printr-un proces intentat de fostul soț pentru atentat la viața privată, apoi un fragment din polifonica corespondență a Legăturilor primejdioase ale lui Pierre Choderlos de Laclos, scrisoarea către Vicontele de Valmont a Doamnei Tourvel / La Présidente de Tourvel au Vicomte de Valmont. În linia textului, ochii albaștri se mișcă vioi, aceeași ochi hipnotizanți dintotdeauna, mâna îndreaptă mereu ochelarii cu gestul tânăr, de liceană, fața albă e decupată în lumină de fundalul și hainele negre, bretonul se oprește pe vârful genelor. Într-un testimonial literar, își întinde mâinile în sus, către martori nevăzuți, antrenând drapajul cutat al mânecilor într-o mișcare de mantie princiară, de pasăre gată să zboare: "un chip în fereastră e vis, e artă, e iubire". Vocea se schimbă, aproape tremură când îi declară în reproș iubirea lui Valmont: "ar trebui să mă cunoașteți îndeajuns până acum", tonul ei spune totul, e parte esențială din lectură, din compunerea legăturii cu publicul, din construcția imaginii auditive cu semnătură unică. Reașezarea ochelarilor care acoperă jumătate din față devine, dincolo de gestul reflex, de cititoare veche, și de cochetărie, aproape o semnătură a concentrării pe fiecare cuvânt, pe fiecare virgulă, o modulare, o esență, o punctare și o alcătuire de amprentă unică a autorului. Lumina reflectorului e blândă și binevoitoare, nu adaugă ani, îi șterge. Mâinile coboară încet de sub tâmple și îi acoperă gura care se tânguie între melancolia și disperarea Doamnei Tourvel: Adie, adieu, Monsieur!
Așezată pe o méridienne, un șezlong tapițat cu catifea roșie, aruncă pe jos rând pe rând, foile Scrisorii de adio / Lettre d'adieu a Françoisei Sagan către un iubit necunoscut, iar tonul dulce, suav de până acum trece în umor, uneori trist, alteori decis să facă cu cuțitul cuvintelor o rană adâncă în inima amantului, acum, la înmormântarea unei mari iubiri: Puisque nous ne nous aimons plus, puisque tu ne m'aimes plus en tout cas, je dois prendre des dispositions pour les funérailles de notre amour. [...] c'est alors que je décide, n'étant saine ni de corps ni d'esprit, et fière de ne pas l'être, je te lègue:
Le café où nous nous sommes rencontrés. Il y avait Richard avec moi et Jean avec toi, ou le contraire. Au coin de la rue d'Assas et de la rue de Seine, nous nous sommes vus, évalués et plu. Tu m'as dit: « Je vous connais sans vous connaître. Pourquoi riez-vous? ».
(Deoarece nu ne mai iubim, deoarece în tot cazul tu nu mă mai iubești, trebuie să fac aranjamente pentru înmormântarea iubirii noastre. [...] așa că decid, nefiind sănătoasă nici la corp, nici la suflet și mândră că nu sunt, îți las:
Cafeneaua unde ne-am întâlnit. Richard era cu mine și Jean cu tine, sau invers. În colțul dintre rue d'Assas și rue de Seine, ne-am văzut, ne-am evaluat și ne-am plăcut. Mi-ai zis: "Te cunosc fără să te cunosc. De ce râzi?".)
Își aranjează rochia, se uită drept pe deasupra foii, pătrunzător, cu un ton executoriu: je te hais / te urăsc. Textul curge tumultuos, duios, trist, răzvrătit, resemnat, corpul, atât cât se ghicește sub rochia amplă, urmează tonul, se destinde și se cambrează, învinge și e învins, rând pe rând, odată cu Sagan, testamentara.
Pentru Neige Sinno, cu Triste tigre, roman câștigător al premiului Femina 2023 și Goncourt des lycéens, se așază cu spatele la sală, se odihnește sprijinită de spătarul fotoliul roșu din scenă, și banda continuă lectura unui text greu despre incest.
Seara ar fi trebui să se încheie cu Sfârșitul curajului / La fin du courage al Cynthiei Fleury, un eseu filozofic, politic și poetic în același timp, asupra pierderii și regăsirii curajului moral, asupra descurajării și consecințelor ei: J'ai perdu le courage comme on égare ses lunettes. Aussi stupidement. Aussi anodinement. Perdu de façon absolue, si totale, et pourtant si incompréhensible. (Mi-am pierdut curajul așa cum îți rătăcești ochelarii. La fel de stupid. La fel de banal. L-am pierdut în mod absolut, atât de total și totuși atât de neînțeles.)
Ar fi fost un final declarativ și mobilizant, pătrunzător, semnificativ. Dar nu cred că i se potrivea în totalitate lui Adjani și nici tonului general al serii. Chiar dacă vorbea și el despre iubire, despre altfel de iubire, într-un sens mai larg. Surpriza a fost inserarea, în afara programului anunțat, a unei poezii. Vis vegetal de Magda Isanos - scriitoare, poetă din prima jumătate a secolului trecut. Cel mai probabil o propunere locală, la solicitarea lui Adjani:
Je voudrais être un arbre...
(Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aș auzi,
și-n voie te-aș privi întreaga zi.
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri.)
Versurile traduse în franceză, interpretate cu atâta prospețime și reverie, cu atâta delicatețe în rostire, au mutat-o rapid în față pe Magda Isanos, de pe raftul din spate, pe care stătea lângă alte autoare "secundare", vizitate rar, în trecere, cu nume cvasi-neauzit.
Lectura odată încheiată, dincolo de aplauze și de starea de bine, rămân întrebările și posibilele răspunsuri: cum se nasc și cum se mențin farmecul și arta unei mari actrițe? Din talentul ei? Din frumusețe? Al doilea element poate fascina, e un ingredient bun, dar nu se susține fără primul, care se construiește și se duce mai departe, prin fiecare etapă. O nominalizare la Oscar la 19 ani înseamnă cu siguranță talent. O carieră lungă, dincolo de șansă, se ridică pe multă muncă, pe stăruință, pe încredere în uneltele tale și în ceilalți, pe a răspunde prezent la toate chemările. O carieră începută la 14 ani și care continuă natural, prin toate anotimpurile ei, ca în poezia Magdei Isanos:
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă și cu lună pe obraz,
eu ți-aș sări în casă, și senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aș începe să zâmbesc.
A doua zi, în 27 iunie 2024, Isabelle Adjani împlinea, la Sibiu, 69 de ani.
(foto: Lucas Trotouin)