Noua ierarhie a cunoașterii - Guvernul copiilor 2

Mitul înțelepciunii copiilor este recent. Înainte, doar cei înaintați în zile aveau înțelepciune. Doar ei puteau să înțeleagă lumea așa cum este, filtrând prin propria experiență ceea ce se petrecea în fața ochilor lor. Chiar dacă ochii fizici le slăbeau, luminile sufletului li se întăreau.

Acum două mii de ani, însă, un învățător din Galileea, un colț sărac al Imperiului Roman, a inversat această ierarhie a cunoașterii. A luat un prunc în brațe și a zis: "A unora ca aceștia este împărăția cerurilor. Dacă nu veți fi ca el, nu o veți înțelege".

Mischie face acest film tocmai în această tradiție. Pentru a visa la o lume mai bună, nu acordă atenție adulților, celor care au experiența de viață să distingă ceea este posibil de ceea ce este imposibil, ceea ce este gratuit de ceea ce este costisitor. Alege o mână de copii de vreo șapte-zece ani, articulați, și le dă mână liberă să vorbească pe diferite segmente care ar putea să constituie tot atâtea ministere: cum ar face educația mai bună? cum ar face casele mai frumoase? cum ar face ca legile să funcționeze mai bine? cum ar rezolva problema transporturilor?

După fiecare asemenea părere, cu ajutorul graficii pe calculator, realizează o machetă a visului respectiv. Însoțită de muzică ambientală, în culori atrăgătoare, visurile sunt ambalate suficient de bine din punct de vedere grafic pentru a ne convinge că ideea este mai mult decât o simplă copilărie.

Ideea, generoasă, de altfel, se lovește însă de alegeri care trădează o bulă socială. În primul rând, copiii aleși sunt, majoritar, din familii bune sau foarte bune. Îi trădează felul de a vorbi, încrederea în sine, dar, mai ales, problemele pe care vor să le rezolve: "stăm în mașini la cozi infernale", de exemplu, sau "să vopsim totul în ce culoare vom vrea", ori chestiunea ecologică. Mai mult, îi pieptănă ca o bunicuță care își duce nepoțeii la biserică: lins, îngrijit, așa cum orice copil care se respectă urăște să fie aranjat, și care s-ar ciufuli în secunda doi când este lăsat fără supraveghere. Mai rău, alege, din motive de coerență cromatică cu fundalul mov, să îi rujeze în aceeași culoare. Pe lângă faptul că unora nu li se potrivește aceeași culoare, machiajul nu face altceva decât să sublinieze artificialitatea demersului și, mai ales, burghezia sa.

Nu copiii sunt actanții în acest documentar, ci expresia unei categorii sociale bine intenționate, e drept, dar confortabil instalate aproape de vârful ierarhiei.
 
Cu toate acestea, exercițiul are reușitele sale. În primul rând, reușește să iasă din limitele de clasă auto-impuse, aducând și copii care suferă de handicapuri fizice sau care provin din medii defavorizate. Aceste momente sunt cele care mi se par cele mai autentice, cele mai valoroase.