Nu sunt pe deplin sigură cât din această nemulțumire a mea vizavi de film este rezultatul indirect al unei "echo chamber" personale, limitat la natura privată a forumului meu, și cât din ea vine de dincolo de orizonturile unei abordări individuale. Tind să cred că zgomotul pe care îl face un râu vine de la pietrele pe care acesta le transportă, așa că s-ar putea să existe elemente valide în spatele nemulțumirii mele subiective. Dar înainte de a începe să le stric filmul, iată câteva informații de interes general.
Government of Children 2 / Guvernul Copiilor 2 este un film documentar regizat de Ioana Mischie, care face parte dintr-o franciză începută de regizoare în 2017. Proiectul Government of Children / Guvernul Copiilor își propune să inspire privitorilor un simț de colectivitate și datorie civică, iar al doilea film din acest proiect gravitează în jurul ideii de urbanism futurist. Pentru a-și atinge acest scop, filmul folosește inovațiile tehnologice ca mijloc de a stârni și canaliza imaginația noastră audiovizuală.
Concret, acest lucru înseamnă că se depun multe eforturi pentru a adăuga imagini digitale (generate de calculator, cu efecte animate bineînțeles) ale unui oraș futurist, care însoțesc o mulțime de copii în timp ce aceștia răspund la întrebări despre un viitor utopic și dezvoltări urbane imaginare. Totuși, ceea ce începe drept inițiativă bine intenționată se termină ca un documentar care pare incredibil de nesurprinzător și enervant de repetitiv uneori. Documentarul începe cu întrebări "ușoare" și "user-friendly" și încearcă să crească încet intensitatea, aducând acele imagini digitale între intervievatori, precum și cadre individuale ale copiilor care zâmbesc sau pozează frumos pentru cameră.
Dintr-o perspectivă logică, structura are sens, dar execuția mi s-a părut eșuată. Filmul pare adeseori ca și cum te-ar târî de-a lungul unei călătorii cunoscute prin intermediul unui program turistic previzibil. Filmul ajunge să fie și sufocat de numărul de interviuri și de excesul de culoare. Ești fie bombardat cu culori saturate, fie aruncat într-o versiune futuristă a My Little Pony sau lumea Barbie. Și nu vreau să fiu nesimțită, dar multe dintre răspunsurile copiilor ar fi putut fi scoase fără să se piardă nimic. Dacă filmul ar fi vrut să ancoreze pe potențialul de schimbare implicat în conceptul de copilărie și idealizarea inocenței ca paradis pierdut, mi se pare că rămân deschise întrebări cu privire la gama de public țintă și chiar la motivele din spatele deciziilor creative. Poate că este doar părerea mea, dar cu siguranță creatorii ar fi putut găsi o variantă mai convenabilă de a cere unui public mai larg să-și îmbrățișeze copilul interior.
E important de zis că unele dintre întrebările puse de documentar au fost cu adevarăt pertinente, iar unele dintre răspunsuri au avut o perspectivă matură valoroasă. Ele s-au simțit atât revigorante, cât și inspiratoare, ca și cum ar exista o oarecare speranță în ciuda faimei virale ieftine a influențatorilor Tik-Tok. Însă majoritatea întrebărilor nu au depășit cerințele pe care un profesor de educație civică le-ar adresa în mod normal elevilor pentru a le atrage atenția, ca să învețe și ei câte ceva. Iar unele răspunsuri bine gândite fie s-au pierdut între multe altele, fie au venit prea târziu pentru a fi băgate în seamă. Documentarul durează prea mult și, la fel ca la un student oarecare forțat să fie atent, mintea mea a tot încercat să se ducă în altă parte (ceea ce în cazul vizionării la cinematograf duce la pierderea unor bucăți de film).
Ca să fiu sinceră, cred că scopul general și motivația filmului sunt cu adevărat lăudabile. În zilele noastre, nu doar este ușor ci și obișnuit ca oamenii să se izoleze online într-o bulă omogenă cu sine, și părem să fim din ce în ce mai puțin dispuși să tolerăm opinii diferite. Dezbaterea onestă și-a pierdut valoarea, iar în locul ei a apărut fobia față de nuanțe. Având în vedere acest context, da, trebuie să se facă mai mult în ceea ce privește angajamentul civic și conștiința colectivă, cel puțin ca mijloc de a începe orice fel de conversație cu impact social.
În prezent, lumea pare să treacă printr-o criză psihică, iar sistemele politice stabilite și instituțiile lor se simt depășite. Ni se difuzează clipuri video despre conflictul în curs dintre Ucraina-Rusia și despre situația din Gaza (care primesc mai multă atenție decât alte conflicte), despre dezastrele umanitare rezultate și despre o paranoia crescândă la nivel european, cu accent pe impactul migrației, printre altele. Majoritatea clipurilor prezintă revolte, greve sau alte manifestări de neliniște socială, cele mai șocante fiind cele care prezintă diverse incidente violente, cum ar fi cele din Marea Britanie sau Germania. Iar dacă rămânem la nivel local, auzim despre dezastre naturale și criminalitate. Date fiind aceste circumstanțe, structura tematică a acestui film seamănă mai mult cu o evadare într-o lumea ideală decât cu un conținut care te încurajează să gândești serios asupra problemelor prezentului.
Poate că este amărăciunea maturității sau o consecință indirectă a conținutului sugerat de algoritmii social media. Poate că, spre deosebire de mine, există oameni care trăiesc într-o bulă fericită vizionând videoclipuri cu pisici drăguțe și planificându-și următoarea vacanță inspirați de multitudinea de vloguri de călătorie. Dar am simțit că filmul într-adevăr a ratat o mare oportunitate de a aborda subiecte mai presante, cum ar fi managementul social, diferențele etnice / culturale și integrarea socială. La urma urmei, temele acestea par să fie mai relevante pentru generația foarte tânără care apare în fața camerei, dar aceasta este doar o părere.