Dramaturgul englez Peter Quilter, jucat în peste patruzeci de țări, a cunoscut marele succes în anul 2005, cu muzicalul său de pe Broadway,
End of the Rainbow, având ca subiect ultimele luni din viața actriței și cântăreței americane Judy Garland. Piesa a fost adaptată în cinematografie, în anul 2019, pentru filmul de Oscar,
Judy, cu Renée Zellweger în rolul lui Judy Garland.
Celălalt succes al dramaturgului este comedia din West End
Glorious! -
În plină glorie, text nominalizat la Premiul Laurence Olivier, pentru
Cea mai bună piesă, în anul 2005. Comedia prezintă povestea reală,
tragi-comică, a lui Florence Foster Jenkins, soprana amatoare, bogată, complet lipsită de talent, devenită un personaj oarecum simbol al anilor 1920-1940, multe dintre celebritățile vremii
privind-o însă cu îngăduință și oarecare respect.
Florence Foster Jenkins a intrat în istoria muzicii ca fiind cea mai proastă soprană din lume,
conferindu-i-se ironicul titlu de "Prima Doamnă a glissandoului". Piesa a fost jucată în multe țări, intrând și în repertoriul unor teatre din spațiul teatral românesc, în ultimii ani, cunoscând montări de succes precum cea de la
Teatrul de Comedie, în regia lui Răzvan Mazilu, cu Gabriela Popescu în rolul principal, sau cea de la
Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, în regia Irinei Popescu Boieru, cu Mihaela Arsenescu Werner.
Pentru a alege acest text, teatrul respectiv trebuie să aibă, în primul rând, actrița potrivită pentru a o interpreta pe Florence Foster Jenkins, și poate tocmai de aceea Teatrul "Maria Filotti" din Brăila a prezentat publicului recenta sa premieră cu această piesă, în viziunea regizorală a lui Slava Sambriș, directorul artistic al Teatrului "Luceafărul" din Chișinău.
Aflat la prima colaborare cu teatrul brăilean,
alegându-și distribuția potrivită, Slava Sambriș a creat un "spectacol despre credință și sacrificiu", după cum afirmă, un spectacol care te proiectează în lumea acelor ani, în lumea derizorie a bogaților, capabili de orice pentru
a-și împlini visul, chiar și unul lipsit de simțul realității. Dar cum succesul, aplauzele, gloria pot fi cumpărate, lipsa autenticului talent, a valorii, devin irelevante.
Slava Sambriș a adus în scenă spectaculosul,
într-o montare plină de culoare și lumină, la propriu și la figurat, pedalând pe latura comică a contextului, tratând povestea și personajul principal cu simpatie și mult umor. Până la urmă, femeia nu a făcut rău nimănui, poate doar sieși,
cheltuindu-și averea pentru a fi adulată de un public care intra gratis la spectacolele ei, fiind tratat din plin cu dulciuri și băuturi fine, încât trilurile false ale închipuitei "dive" treceau în plan secund, așa cum, paradigmatic, arată "Balul ciocârliilor argintii", cu lumea de profitori coagulată în jurul unei
non-valori. Punctul culminant al carierei sale dar și pericolul falimentului a fost reprezentat însă de recitalul de la Carnegie Hall, una dintre renumitele săli de concert din New York.
Într-un decor expresiv și extrem de funcțional, conceput de scenograful Adrian Suruceanu, actorii sunt puși în valoare și prin costume strălucitoare, care pedalează pe nota de comic a viziunii regizorale, cu precădere toaletele purtate de personajul principal. Mesele de machiaj la care stau actorii brăileni,
pregătindu-se pentru începerea reprezentației, se metamorfozează cu ușurință în interiorul salonului sau a camerei de lucru a divei, cu pianul ca element esențial, devin apoi,
printr-o manevrare simplă, monumente funerare, sau somptuoasa sală de concerte de la Carnegie Hall.
Monica Ivașcu, actriță preponderent de comedie, reușește un rol de referință prin întruchiparea Florencei Foster Jenkins, cucerind scena cu prețiozitatea, afectarea, teatralitatea închipuitei dive, având un haz savuros în secvențele muzicale aproape lătrate. Monica Ivașcu stârnește hohote de râs cu acutele sugrumate care "strepezesc" auzul, ca exemple ale "virtuozității" execuției ariilor, din concerte sau înregistrări, de către pretinsa soprană de mare succes!
O secondează Elena Andron în Dorothy, prietena și confidenta Florencei Foster Jenkins, energică și tumultuoasă, cu o voce afectată, de cap, compune cu dozajul potrivit un personaj simpatic și naiv (delicioasă scena înmormântării câinelui). Valentin Terente îl creionează pe St. Clair, actorul ratat, iubitul pasionat de alcool al divei, accentuând latura de profitor a personajului,
care-i alimentează cântăreței siguranța în talentul și valoarea muzicală pe care ar
reprezenta-o.Cosme McMoon, corepetitorul lui Foster Jenkins este interpretat în dublu de Ciprian Chiricheș și Dragoș Ioniță. Eu
l-am văzut pe Dragoș Ioniță, care compune cu farmec un personaj plin de căldură, de indulgență față de prestațiile sopranei, pedalând pe linia umană, cu detașarea necesară și în momentele de
narator-comentator al aventurii scenice a Florencei Foster Jenkins. Silvia Tariq, apriga, corpolenta servitoare mexicană, Maria, turuie cu accente comice replici în limba spaniolă, iar Flori Popa o întruchipează corect pe
D-na Johnson, reprezentanta specialiștilor în muzică, autori de petiții împotriva prestațiilor scenice ale divei.
Un spectacol deconectant, bine construit, pe placul publicului, care ajunge aproape să se identifice, în final, cu publicul prezent la recitalul de la Carnegie Hall, reacționând în maniera relatată de comentator, cu specificul acelor furtunoase aplauze și hohote de râs.
