iulie 2024
Chimera, La
La chimera / Himera pare mai degrabă un puzzle decât un film. Avem de-a face cu un exercițiu de stil care se cere mai degrabă deslușit, pe baza unor indicii vizuale de parcurs, decât urmărit cu toate cheile la vedere, pentru a fi aspirat ca produs estetic (deși, este unul). Ca film, este unul pe care autoarea și-l autodedică, cu semnătură toscană pronunțată și nostalgie voalată pentru locul de obârșie și originea lui etruscă, lăsând colțul cortinei puțin ridicat și pentru alte priviri interesate. Prin strâmtoarea spațiului dezvăluit astfel privirilor curioase, regizoarea strecoară un fir roșu, narativ, întocmai precum cel de lână, al partenerei din vis a personajului principal, trecută înaintea lui în lumea umbrelor, care îi deșiră firul vieții treptat, pentru a-i servi drept Proserpină călăuzitoare în moarte, când firul se rupe.

Suntem obligați să descifrăm sensul mitologic al himerei, pentru că această ființă mitică dă chiar titlul filmului, fără să apară în derularea lui, bogată în termeni arheologici, într-un mod care intrigă în mod subtil și incitant. Înțelegem imediat că titlul nu se raportează doar la sensul figurat al termenului, care desemnează, conform dexonline, "închipuire fără temei, fantezie irealizabilă", pentru simplul motiv că nu e nimic irealizabil, în materie narativă, în acest film, pe deplin aservit genului oniric. Dimpotrivă, pe tărâmul său ficțional, visul se întrepătrunde cu realitatea, lumea viilor se întrețese cu cea a morților. Uneori, scenariul îi trimite pe morți în urmărirea viilor care le-au jefuit mormintele, pentru a-i întreba de soarta obiectelor furate. Fiecare dintre ei își revendică câte un lekytho, kylix, askos sau alt vas antic de ceramică, împodobit cu păuni, cerbi sau turturele care beau apă. Căutând scăpare, viii aleargă prin tren, acolo unde se știe că se tot refugiază stafiile, de când au văzut Ghost.

Mitologia himerei se complică, atunci când este cercetată în registrul greco-roman, acolo unde este înfățișată fie sub formă umană, fie cornută, fie ca o creatură supranaturală cu multe capete, divers animate. Nu în miturile greco-romane trebuie căutată, însă, genealogia ei, himerică, ci în cele toscane, din patria etruscă, de la care simbolistica ei misterioasă va fi fost preluată mai departe. Nici de la etrusci nu primim prea multe instrucțiuni de întrebuințare a himerei, dar avem măcar indiciul că himericul titlu definește nu atât o ființă imaginară, cât o stare de spirit locală / zonală, grațios plutitoare. Tot ce deducem, punând cap la cap piesele de puzzle ale filmului, este că referința titlului se face, pur și simplu, la Himera din Arezzo, sculptură de bronz iconică, constituind cel mai important simbol de artă etruscă descoperit vreodată, expus azi la Muzeul de Arheologie al Florenței. Cândva, puterea Florenței și a Ducatului Toscanei, de sub conducerea lui Cosimo I de Medici, trecea prin colții de bronz ai Himerei din Arezzo - expusă, ca piesă de rezistență, în Tribuna octogonală a Galeriilor Uffizi, în sala de gală a acestui lăcaș al puterii centrale toscane. Doar privind lucrurile din această ocolită perspectivă, a epocii excavării exponatului (secolul XVI) și a impactului ei universal, deducem că titlul filmului este o înșelătoare poveste arheologică, fiind mai degrabă o nostalgică declarație amarcordă de dor și fior la adresa locului de obârșie a regizoarei Alice Rohrwacher și a surorii sale, Alba, distribuită în această producție. Tonul nostalgic fellinian este subliniat de o bogată coloană sonoră, al cărei singur cusur este că nu este reprezentat de o muzică originală pe măsură, deși selecția muzicală este minunată.

Acțiunea filmului este în mod limpede plasată în Toscana, la Riparbella, denumire topografică silabisită în mod programatic (Ri-par-be-lla), în așa fel încât să nu apară dubii asupra cadrului filmat. Aici revine, în chip de Lord Elgin, etern amator de pradă arheologică, englezul proaspăt eliberat din închisoarea în care a ispășit pedeapsa pentru traficul de obiecte arheologice culese din profanatele necropole antice. Se reîntoarce, cu trenul, la castelul iubitei moarte și la mama acesteia, o Isabella Rossellini care își declară bătrânețea cu ostentație, mai degrabă pentru ochii publicului care ar putea-o judeca "vecchia", văzând-o nemachiată, după o eternitate în care a văzut-o zâmbind cu chip Lancôme. Trenul este cel al epocii compartimentelor mici, cu reproduceri de picturi celebre atârnând strâmb pe pereții vagonului populat cu personaje bizare, cu fizionomii aparte, desprinse din pictura ceramicii antice. Călătorul protagonist adoarme precum Snàporaz, în incursiunea lui felliniano-feroviară, trezindu-se la fel ca acesta, în lumea femeilor și în gara (cetatea) lor. De această dată, femeile au pus de-un falanster matriarhal tocmai în clădirea cu patină și fresce deteriorate ale gării toscane. Etruscii aveau un cult al femeilor, după cum aflăm. Societatea italiană ar fi fost salvată de machism, dacă ar fi supraviețuit cultura lor. Iată că tăvălugul civilizației romane colonizatoare este contestat tocmai de principalii ei beneficiari.

Ajuns la destinație, protagonistul își reface grupul de "vitelloni", pornind în căutarea acelorași aventuri sepulcrale, apoi se îndrăgostește de servitoarea castelanei, deghizată în soprană. Castelana îi dă, tinerei, iluzorii lecții de canto, pentru a o putea aservi după plac, la fel ca în epocile de glorie ale absolutismului: luând totul și nerestituind nimic. Copiii "studentei" sunt ascunși în cotloanele castelului cu acoperișul găurit, întocmai precum o făcea - deși mult mai veridic și mai adecvat condiției marginale - eroina din Capernaum.

Urmează mai multe reprize de rabdomanție, aparent întreprinse pentru o mare descoperire arheologică (care nu întârzie să sosească), în realitate pentru o descoperire și mai importantă: cea a morții, sub dărâmături, a protagonistului. Aceea se dovedește, în schimb, o nouă viață alături de iubita regăsită în moarte de noul Hades, filmat tot mai des cu susul în jos, înspre pământ (așa cum apare și pe afiș). Happy end? Nu știm, nu suntem etrusci, doar gintă latină periferică.

Ceea ce știm este că apare descoperirea unui mormânt hipogeu bogat ilustrat, care, la contactul cu lumina exteriorului, își pierde desenele și culorile, întocmai precum fastuoasele fresce din subsolurile Romei felliniene. Descoperirea hipogeului este însoțită (deși în cel mai neverosimil mod) de apariția unui altar central, dominat de o nouă zeiță fondatoare, din galeria unor Venus din Millo și Niké din Samothrace: facem, deci, cunoștință cu Cybele din Etruria. Statuia se vede decapitată de jefuitori, live, doar pentru ca marmoreanul ei cap să poată avea soarta, imersată, a capului fellinian din filmul Casanova, din laguna Veneției. Se putea încheia și cu un foc, precum în Cinema Paradiso, alt fellinian proiect, semnat de Giuseppe Tornatore.

Meritul filmului este de a fi inserat, pe parcursul său, mesaje ecologice și sociale. Citat rapel: "Qualcuno fa il tombarello per realizzare l'antiquo sogno colettivo dei campagnoli poveri: trovare un tresoro, un passaporte sepolto per fuori uscire la povertà. Qualque altro, invece, soltanto vittima della brama di ricchezza che afflige l'humanità. E si arriva in questi casi, facilmente, alla sceleraltézza". (Traducerea autoarei: Unii devin rabdomanți pentru a împlini străvechiul vis colectiv al săracilor, găsind o comoară și, astfel, un pașaport cât mai departe de sărăcie. Alții, în schimb, sunt doar victime ale poftei de înavuțire, care chinuie umanitatea. Se ajunge ușor, în asemenea cazuri, la nelegiuire".)

Oamenii ar face bine să trăiască aidoma păsărilor pictate, fără obsesia lor legată de bani, pentru marea tranzacție și față de anxietatea profitului. Himera bogăției îi pierde.

E îmbucurător faptul că, înainte de a-și găsi eterna fericire în viața de după viață, fără să ne arate vreun pic din agonia și chinul trecerii, personajul face în așa fel încât să oprească alunecarea înspre asemenea nelegiuire. La fel s-a oprit și Himera, în nehotărârea ei stilistică dintre neorealismul italian ce investighează favelele sărăciei și producția hollywoodiană cu efecte speciale, yacht-uri și Adriatică în fundal. A ales calea de mijloc, aurită. Ce himeră!



Regia: Alice Rohrwacher Cu: Josh O'Connor, Carol Duarte, Vincenzo Nemolato, Alba Rohrwacher, Isabella Rossellini

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Union
21.07 15,30
Elvira Popescu
17.07 18,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus