În acest ultim film, nebunul este mai degrabă un tânăr inteligent și atrăgător (Josh O'Connor), pasionat de arheologie. Sau, mai bine zis, posedat. Dorința descoperirii trecutului nu este o activitate intelectuală, o urmărire liberă a cunoașterii. Din contră, în baza unei tainice puteri, i se descoperă locurile sfinte din vechime, adesea chiar împotriva voii sale. Pentru aceasta a părăsit țara sa de baștină, Marea Britanie, pentru a căuta prin morminte etrusce îm zona Cerveteri, lângă Roma.
De aceea, înfățișarea lui Arturo este la limita respectabilității. Îmbrăcat întotdeauna la sacou și cămașă, hainele sale sunt însă mai mereu murdare, uzate de multele excavări. Mai mult, e clar că nu se îngrijește de propria sa înfățișare, viața sa reală, interioară petrecându-se după alte legi decât cele ale oamenilor de rând.
Protagonistul se mișcă între lumi, între oameni, între comunități ca și cum ar fi posedat de un daimon interior, de o mică zeitate personale care îi poruncește ce să facă, care îi șoptește unde să se ducă pentru a descoperi un mormânt etrusc sau ce să înțeleagă atunci când ia contact cu artefactele acestei culturi dispărute.
Interesant este faptul că Alice Rohrwacher nu pledează pentru o anumită religie. Pentru ea, atât creștinismul din Lazzaro felice, cât și uitata și prea puțin cunoscută religie a etruscilor, sunt la fel de importante. Ambele sunt uitate, îngropate sub straturile consumerismului și industrialismului modern, cărora însă ar putea să le vorbească și astfel să ne vindece de ele, pe noi, audiența. Adică, nici conținutul religiilor și nici îndepărtarea de noi nu sunt importante, ci deschiderea noastră interioară pentru găsirea unei evadări din capcanele moderne.
Legătura dintre culturi nu este una intelectuală, deși are cunoștințe minime de arheologie, ci una inexplicabilă. Mai mult, nu descoperirea celor vechi este importantă, cât conectarea cu cele importante și supraviețuirea în prezent.
Deși sărăcia este prezentată ca o justificare pentru activitatea tombaroli, adică profanatorii săraci de morminte care fac această infracțiune mânați de sărăcie, lupta de clasă nu reprezintă o preocupare importantă, deoarece starea socială nu este altceva decât contextul pentru o alegere care stă în individ: acesta se poate complace în degradare existențială, sau, dimpotrivă, se poate deschide unei trăiri mai profunde.
Arturo este favoritul unei aristocrate bătrâne (Isabella Rossellini), care trăiește într-un palat cândva somptuos, dar acum ruinat. Aceasta este pe de o parte hărțuită de fiicele sale naturale, preocupate să vândă palatul, dar, pe de altă parte, întreține vie legătura pe care Arturo o are cu Beniamina, o fiică de-a ei mutată în altă dimensiune.
Interpretarea lui Josh O'Connor este mult superioară celei cunoscute probabil de publicul român, anume a tânărului prinț Charles din serialul The Crown. Acolo, se accentua slăbiciunea de caracter a personajului, inadecvarea sa funciară la locul său în societate. Aici, străbate o cunoaștere superioară, transcendentă, ascunsă, e drept, tot sub fațada unei inadecvări, dar mult mai nuanțată, mai asumată. Finețea actorului se vede în ușorul chin, în umbra de chircire a feței care indică suferința interioară, refulată, a personajului interpretat.
Iar aici este unul dintre frumoasele paradoxuri ale filmului: pe de o parte, Arturo se face vinovat de profanarea mormintelor, dar, pe de altă parte, el o face nu neapărat pentru câștiguri financiare, ci pentru că pentru că este nevoit din cauza unei conexiuni inexplicabile, adesea chinuitoare, cu sacru. Mult timp trece în care Arturo este nepedepsit, putând să se bucure nestingherit de cele două dimensiuni. La un moment dat, însă, sacralitatea mormintelor intră în conflict cu puterile sale paranormale. Pentru moment, avem impresia că aceasta îl va distruge, pentru ceva timp Arturo străbătând străzile pierdut. Dar, într-un final, o alegere înțeleaptă, care fusese, de fapt, întotdeauna la îndemână, îi arată o posibilă cale spre ieșire.
Așadar, cineasta italiană ne propune încă o reușită cinematografică. Este o poveste captivantă, de dragoste și de sărăcie, de pierdere și regăsire, iar realismul magic al poveștii îndeamnă la o critică poetică, nu neapărat angajată, a capitalismului.