Două spectacole s-au produs (până acum) în cadrul rezidențelor Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, în parteneriat cu UBB Cluj și Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova, sub coordonarea regizorului Bobi Pricop. Despre primul dintre ele, gen.snowflake, regia Antofie Tudor și Mihai Gligan, am scris în 2023, că atunci l-am văzut în premieră.
A doua premieră din cadrul rezidenței (și un spectacol care completează frumos programul festivalului TNT 2024) este Expuși, de Ionuț Sociu și Vlad Bălan, regia Vlad Bălan, coordonator Bobi Pricop și, de data asta, asistent: Mihai Gligan.
Un spectacol organizat ca vernisaj (sau în paralel cu un vernisaj, așa cum credeam inițial). E primul din zi, mergem încolonați spre Sala Atelier, suntem totuși într-un festival cu o paletă mai largă de evenimente, așa că e explicabil să primim și broșuri / pliante cu vernisaje din Craiova, din împrejurimi. Așa se face că și eu și Alex Tocilescu (cu care mergeam la spectacol) primim ceva hârtiuțe cu o expoziție emergentă (noi uitasem că mergem la Expuși, sau nu am asociat). Și oricum, la câte pliante electorale s-au dat anul ăsta, ajungi să le crezi și pe cele care inventează tot felul. Eram un pic supărați, pe ideea asta. Alex a zis: "Ce fel de vernisaj nu își trece în prezentare și LOCUL în care se desfășoară?!" (primul indiciu trebuia să fie ăsta).
Ajungem în fața sălii (da, aruncasem hârtiile de la vernisajul obscur, am și zis: "uite, dom'le, ce prostie!"). Ne pregătim așa, ca de un spectacol. Se deschide un pic ușa, vedem mese înalte, vin, sucuri, covrigei și câteva abominații hipsterești expuse, cu coada ochiului. Se vedea că e urât (adică meta, și îi zic lui Alex: "Stai să vezi că vernisajul și spectacolul sunt aceeași chestie." El zice: "Nu, mă, ce-ai, nu cred!"). Dar creierul meu spera că asta e ideea.
Intrăm, ne așezăm în sală care cum, în centru stau deja niște oameni și ocupă niște băncuțe oarecum distincte, dar nu pare că-i ceva greșit să te așezi acolo. Cum nu pare că-i greșit nici să ne servim cu niște băuturi și covrigei, după cum suntem și invitați să o facem.
Urmează ceea ce poate fi perceput ca faux-început: se dă curs expoziției-spectacol, ne sucim gâturile să-i vedem, în fiecare parte din sală, pe expozanți. Câțiva oameni se mai ridică, mai fac poze, mai întrerup, dar vraja trece repede când vezi că-s cam aceiași. Momente interactive avem: câteva note de flaut, vorbitul alegoric despre sens în artă și despre proces, textul în sine își devoalează potențialul uriaș din prima clipă. A, apropo, faptul că îl vedem pe titrări, tradus pe monitoare, ne face să înțelegem că nu e atât de mult hazard cum am crede. Că, de pildă, dacă m-aș ridica eu să comentez, să laud sau să înjur, nu știu ce tehnic ar avea grijă să-mi și traducă intervenția. Și așa înțeleg și nașterea convenției.
Textul e acest cefalopod care-și întinde tentaculele (unele mai lungi, mai în profunzime, altele mai scurte, parcă intenționat de suprafață) prin teme care preocupă oricum la nivel de clișeu pe orice organizator de expoziție / artist. În fond, ceea ce este reprezentat este chiar un worst case scenario, pe care oricine din breslele astea și l-a imaginat cel puțin de câteva ori, dacă nu chiar de fiecare dată. Și nu e nimic anacronic. Mai degrabă e un joc al visceralității și al paradoxului de a da dreptate tuturor într-o oarecare măsură.
Câțiva vizitatori (cum și noi avem impresia că suntem) devin exponenți din ce în ce mai stabili în "a tulbura" produsul la care asistăm. Ei sunt actorii, așadar. Pe numele lor: Carla Graur, Denisa Tudora, Gabriel Căldare, Alexandra Iovan, Bianca Mălăel, Bogi Ifodi, Mihnea Presură, Georgiana Dincă, Darius Feraru, Adrian Stancu, Bogdan Scăfariu.
Se discută despre libertate în artă. Și am zis că nu e anacronic, dar se văd deja câteva perspective diacronice: readuse, din istorie, exemplele de școală despre ce înseamnă arta adevărată versus eternul conflict interior al artistului neînțeles. Gradual, încep să se ia în balon toate dilemele și faux-dilemele care planează în industrii. Ca și cum s-ar pune punctul pe "i", ba ironic, ba grav, cu accent pe fiecare aspect, de la bugete, la furăciunea pe față, de la talent la ce o mai fi și "ce avem în față". Un periplu prin corectitudine politică, respect și demagogie, cu escale alternative la ideile libertate și violență absolute. Contastul dintre arta flower-power și incluzivă și realitatea care nu include la fel. Cum nici arta, defel, care mai degrabă pretinde, sau oricum, vine cu foarte multă demagogie în spate.
Cronica asta - la fel face. Dar ce e realmente bine e că spectacolul nu. E suficient de "ad-hoc" în aparență încât să țină multă vreme agățate de spectatori stările. E și un melanj de sensibilități și anihilarea lor totală, lucru care funcționează foarte eficient, ca un meci de ping pong, dar tot cu ceea ce simțim. Informația e completată de stimuli foarte direcți, viscerali, care scontează reacții imediate în general, dar pe care acum trebuie să îi conținem, din convenție (câțiva canadieni invitați s-au referit la spectacol ca "tres mauvais" fiindcă erau obișnuiți ca orice să conțină trigger warnings). Și chiar dintre spectatorii tot români am tot auzit asta: cel puțin la început, le venea să intervină, cu aceeași forță cu care o făceau actorii. Dar nu e că simțeau nevoia să se calmeze lucrurile, ci dimpotrivă, încurajați de reiterarea ideii de "libertate totală", puteam cu toții să facem mai mult decât să ne ridicăm după niște covrigei.
Putem împărți personajele în protagoniști și antagoniști, doar că fiecare își salvgardează atât de bine statutul și convingerile încât n-am ști care-i care până la capăt. Și de aici se construiește un mecanism al empatiei descentralizate. Nu mai avem eroi, avem idei și - dacă ne-ar pune cineva să și judecăm, să condamnăm, ca spectatori - am lua câte ceva de la fiecare și le-am da altele în loc, nemaicontând tabăra. Adică instalația își face treaba. Și e destul de mult sânge în instalație. Eu mă bucur că am fost mai degrabă invitat să simt decât să gândesc, pentru că adevărata reflecție (ca proces) vine după ce se liniștesc apele, nu mai e la cald, și-mi prelungește experiența cu spectacolul.
Expuși e un spectacol roller-coaster în care ți se pune centura fără să știi că ești invitat, dar nu e o centură de siguranță, așa cum ești obișnuit. Ci e aia care te strânge la mijloc (benevol) în timp ce tu vorbești despre libertatea absolută. Un paradox. Sau un fel de clișeu, dar foarte bine anulat de el însuși. Un produs care ne amintește că există bine și rău în oameni, nu oameni buni și oameni răi neapărat. Și o face pe o structură pseudo-americănească așa. Împrumută mai multe (conștient, mă gândesc) din universul de film / serial, poate chiar din scriitură, dar în mod cert în reprezentare. Sau poate doar mă liniștește pe mine să mă gândesc că violența aia are ceva cinematic, poate fiindcă-i neobișnuit de aproape de viață.
Și cascada elementelor surpriză continuă (dar n-o să dau chiar toate spoilerele deodată). Până la urmă, da, fuck it, dacă o să mai am ocazia să văd spectacolul Expuși, firește, voi deveni, la rându-mi, expus: nu ca să testez vreo limită, ci poate fiindcă încă nu-mi dă pace gândul că puteam oricând să mă ridic după covrigei și după suc. Și pentru că rămâne mereu deschisă întrebarea: unde se oprește libertatea mea și începe a celuilalt? Ce e și ce nu e voie?
Spectacolul nu răspunde la astea. Dar accentuează întrebările. Și îți dă stări. Dese. Contradictorii. Nici nu știi bine să conții morala. Sau moralele. Și dacă o faci - ești într-o tabără. Și dacă nu o faci - ești în cealaltă. Nu-i bine nicicum. Și e perfect așa.
(foto: Cosmin Kleiner Stoian și Andrei Mustafa)