Ce știam despre Brâncuși înainte de a pleca în Franța a fost puținul ce l-am învățat în școala primară, că a fost un mare sculptor român, dar nimic mai mult. Nimeni nu ne-a vorbit despre viața sa, despre legăturile pe care încă le păstra cu România, despre viziunea sa revoluționară asupra sculpturii. I-am vizitat Coloana Infinitului și Poarta Sărutului la Târgu Jiu în excursie cu clasa, dar acolo s-a oprit învățarea. Poate are legătură cu faptul că Statul Român nu l-a recunoscut mult timp ca pe un veritabil artist. În anul 1951, când Brâncuși a vrut să-și doneze toată arta țării în care s-a născut, Academia Republicii Populare Române într-o ședință condusă de Mihail Sadoveanu, i-a refuzat oferta. Călinescu spunea despre el că "nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte". Și uite așa, la puțin timp după refuzul primit de propria țară, Brâncuși depune cerere pentru cetățenie franceză și lasă totul, prin testament, Franței.
Am venit la expoziția din 2024, cu gândul că voi avea toată imaginea în ansamblu a operelor sale, mai mult decât am avut ocazia de o vedea la vechea expoziție, un corp separat al Centrului Pompidou fiind o reconstrucție a atelierului său, care nu spunea neapărat o povestea cronologică despre întreaga sa viață și rolul jucat de artă. Cred că impactul pe care o expoziție o are asupra noastră e cu atât mai mare când vine vorba despre un artist cu aceleași origini ca ale noastre. E ceva care ne leagă.
Sunt peste 120 de sculpturi, 200 de fotografii, documente din arhiva personală, care ne poartă într-o călătorie fascinantă de redescoperire a trecutului, de interogare a conceptului de materie și redefinire a felului în care ne raportăm până acum la sculptură.
Expoziția, curatoriată de Ariane Coulondre, se deschide într-o sală enormă, cu sculpturi răsfirate din loc în loc și cu mulți oameni roind în jurul lor, mijind ochii la scrisul mic de pe plăcuțe, discutând între ei despre capul gingaș al copilului și abstractizarea acestuia.
Din când în când, aud și română. Comentarii făcute în cunoștință de cauză, despre marele nostru sculptor: uite, asta e din Oltenia, o recunosc după motive. Așa e, fără să-mi dau seama, ajung in fața unei porți de lemn imense, care străjuiește asupra unei alte săli, și, în oglindă cu sora sa, o poartă din Oltenia mai mică. Măreața poartă pe care o oglindește este tot din lemn și deschide spre un alt univers: un film alb-negru, din atelierul sculptorului, proiectat chiar pe peretele ce separă expoziția de reconstrucția atelierului său.
Văzută din fața marii porți, ca din vârful unui turn, lumea lui Brâncuși capătă sens și, în același timp, un labirint parcă se deschide. Ingeniozitatea curatorială nu se oprește aici, pentru că, dacă privim cu atenție, primul lucru care se vede, fără ca măcar pășim pragul porții oglinzite, este o versiune a Măiestrei în piatră. Scenariul este la superlativ, o combinație de motive arhaice și moderne, care se completează perfect în puzzle-ul care vrea să reprezinte traiectoria lui Brâncuși.
Și totuși, drumul în labirint parcă acum începe, printre ustensile sculptate, sculpturi ale bebelușilor adormiți, portretul rugăciunii, ajungem la arhive. Pornind de la începutul vieții sale, pe linia melodică a muzicii preferate, descoperim procesul cu Statele Unite ale Americii (mai multe aici, în piesa Brâncuși contra SUA, semnată de Tatiana Niculescu, disponibilă gratuit pe LiterNet) și viața sa plină de întâlniri, călătorii și descoperiri al stilului său artistic.
Un alt film cu Brâncuși fascinează vizitatorii, care se așază ușor pe o bancă din marmură, nelăsând din ochi peretele, devenind chiar ei artă, privindu-l cum sculptează. În acest labirint, timpul nu mai are valoare, secundele se scurg, pe măsură ce parcurgem lumi diferite, toate trecute prin lentila atentă a lui Brâncuși. Nimic nu e fix, sculptura sa parcă e în mișcare totală, fiecare formă prinde viață prin simpla alegere de a nu o reprezenta exact ca în realitate. Prințesa X, Rugăciunea, Muza Adormită, Timiditatea ne fac să ne întrebăm despre puterea formei și a materiei, despre esența feminității și a vieții.
Până când, ajungem în natură, printre Măiestre, cele 10, care tronează deasupra Parisului. Cu mândrie, gata, parcă, să își ia zborul. Spațiul a modificat toată dinamica formelor sale și ne-a trimis în zbor. Nu e vorba despre pasăre, cât despre zbor în sine. E ceea ce Brâncuși a căutat. Ceva mai îndepărtat, mai greu de atins. Încă nu am reușit să ies din labirint și nici nu mai vreau. Vreau să îmi imprim în minte imaginea Măiestrelor pe cerul Parisului.
Spre final, Léda, într-o cameră neagră, este singurul element în mișcare, ce se rotește deasupra unui disc, care îi reflectă imaginea, făcând-o să pară că plutește pe o apă calmă. Lebăda este într-o constantă metamorfoză, ne arată viziunea lui Brâncuși asupra materiei și rolul important pe care îl atribuia acesta naturii. Lângă, este chiar un filmuleț cu Leda, în atelierul său. Pentru Brâncuși, prin fotografii și filme, materia prinde viață, ne arată cel mai bine viziunea lui prin intermediul acestora.
După ce am traversat epoci, diferite, spații diferite, Brâncuși pare altul decât cel de la început. Este o prezență aparte, sensibil la natură, atent la ființa umană, curios cu privire la esența formei și gata să o transpună în etern. Între spațiul nostru și al materiei nu mai există zid, suntem aduși față în față cu ea, devenim una cu arta, fără ca măcar să simțim.
Marmură, piatră sau lemn, pentru Brâncuși sculptura nu este autonomă. După el, nu trebuie să îi respectăm sculpturile, trebuie să le iubim și să ne jucăm cu ele.
Constantin Brâncuși a vrut să lase, prin arta sa, bucurie oamenilor.
Expoziția Brancusi. L'art ne fait que commencer a putut fi vizitată între 27 martie și 1 iulie 2024 la Centrul Pompidou din Paris.