În descifrarea - e un cuvânt exagerat - ideilor lui Gogol, Dabija ne așază în scaunele sălii, chiar dacă pe mulți îi "saltă" din acele scaune hohotele de râs, și ne pune întrebări privitoare la viața societății în care trăim. Într-un decor (scenografia - decor și costume: Ioana Pashca) al unei case, despre care putem să presupunem că este noua casă a primarului, în curs de construire în jurul unui stâlp pe care-l vedem deocamdată ca semn al șantierului din beton, de fapt numai o parte din beton plus structura de armare a acestuia. Pare că totul se raportează la acest stâlp neterminat (gândul ne duce către multe șantiere abandonate, unele chiar în mijlocul orașelor), în jurul căruia sunt multe case de bani, mobilier și un fundal argintiu, ce sugerează o oglindă, așezată pe un panou care poate fi manevrat ca o ușă de garaj. Panoul oglindă este cam boțit, accentuând deformările imaginilor în care se reflectă, în care se vede tot ce mișcă, includ aici și spectatorii. Peste capetele spectatorilor mulți corbi (sau ciori?) înțepeniți pe cablurile dintre stâlpi.
"Primarul orașului, administratorul așezămintelor de binefacere, inspectorul școlar, judecătorul, comisarul de poliție, medicul județului, doi sergenții de stradă", este prima indicație a lui Gogol privind apariția personajelor de la începutul piesei.
Și tot așa începe și spectacolul lui Dabija. De la prima apariție a actorilor înțelegem "unde bate", chiar dacă costumele (foarte reușite atât ca linie, cât și ca materiale, ilustrând luxul provincial, cu pretenții, dar deformând eleganța), nu ne sunt contemporane, și totuși ne recunoaștem concetățenii care ne conduc, indiferent de poziția lor pe scara socială și politică.
Vedem grupul din jurul primarului în plină panică: în oraș, la hotel, va sosi o persoană străină, "un revizor din Petersburg, incognito, și mai ales cu instrucțiuni secrete.", ne comunică primarul.
Într-o lume coruptă, incompetentă, cu oameni aflați în fruntea orașului (de ce nu, țării!), oameni "puși" prin tot felul de legături și interese, Dabija ne arată ce se întâmplă azi, sub ochii noștri, ne arată pe cine am ales sau urmează să alegem.
Lumea lui Gogol văzută prin ochii lui Dabija și ai echipei care a realizat acest spectacol, este lumea pentru care lăcrimăm, de râs sau de amarul nemerniciei. Parcă pe tot parcursul spectacolului ei arată cu degetul spre noi.
Primarul orașului Anton Antonovici Scvoznic-Dmuhanovschii, este creionat de Ovidiu Niculescu, în toată mârlănia, infatuarea, slugărnicia, răutatea unui cap al corupților din oraș, cu un comic la limita către înfierător - actorul domină scena, sala.
Fie că este inspectorul școlar - și el unul dintre corupți, fricos, frică pe care o ascunde printr-un fel de timiditate, face fețe-fețe și i se usucă gura când trebuie să declare "ceva" -, fie că este chelnerul obraznic cu "oaspeții neplătitori" ai hotelului, este un actor care poate duce orice rol: Tudor Aaron Istodor.
Andrei Seușan, cu vocea sus, puternică, un fel de "macho", însă a cărui mustață flutură ca franjurii de perdea, vrea să acopere vorbele celorlalți, dar fără statura fizică și socială necesară - Cel de sus știe cum a ajuns unde este azi și de ce?; probabil / mai mult ca sigur tot prin tertipuri și corupție! -, îl scoate în față pe Ammos Feodorovici Liapchin-Tiapchin, judecătorul orașului. Deh!
Cine altul decât Vlad Logigan putea fi Artemii Filipovici Zemlianica, costumat în haine parcă puse unele peste altele, albe, un alb dubios, un om ce se strecoară sau se târăște printre toți încercând să nu fie văzut și luat în seamă; Artemii Filipovici Zemlianica este directorul spitalelor pe care, zice, că le îngrijește, totul este curat și alb, dar lipsesc bolnavii. Sunt la cimitir, spune cu voce joasă un personaj din grupul lor. Mișcarea lui Logigan sporește senzația de rostogolire a acestor impostori.
Silvana Mihai joacă de la început femeia care trebuie să știe tot ce este scris, indiferent de cine, în interiorul plicurilor care-i trec prin mâini, și astfel va ști tot ce se întâmplă în oraș, ba chiar îi va putea avea la mână pe toți - nimeni alta decât Șpekina, diriginta poștei. Este prima schimbare față de versiunea lui Gogol, în care era vorba de un bărbat, Șpekin dirigintele poștei.
Ideea de înlocui personajele bărbați cu femei mi s-a părut foarte inspirată (fără a mă gândi la timpurile în care bărbații actori jucau în travesti, femei - căci nu erau timpurile lui Gogol), și personajele pentru care Dabija a făcut aceste înlocuiri mi se par cu mai mult haz și mai pe înțelesul zilelor noastre.
Bobcinschi și Dobcinschi devin Ana Ivanova (bineînțeles Bobcinskaia și Dobcinskaia), două grăsane, însărcinate (asta e datoria față de Mama Rusia, cât mai mulți copii, are nevoie armata!), care, ca și diriginta poștei, știu tot ce se întâmplă sau urmează să se întâmple, vorbesc aproape la unison, au haz (deși sunt personaje sinistre!), se mișcă ca niște mosorele de la mașina de cusut. Sunt interpretate de Irina Velcescu și Ana Bianca Popescu (care este și Fevronia Petrovna Posliopchina, nevasta lăcătușului) și primesc aplauze la scenă deschisă.
Completează distribuția Virgil Aioanei / Stepan Ilici Uhovertov, comisar de poliție / Abdulin, negustor și Liliana Pană / Avdotia, servitoarea primarului / Nevasta plutonierului. Vreau să remarc una dintre multele idei pline de haz, trăsnite ale regizorului: Avdotia, servitoarea primarului, ține în brațe, sau la piept, sau o folosește ca armă de luptă o pisică neagră cu limba roșie, semn al superstiției care bântuie pe aici, prin zonă, dar și al "ghinionului " găștii din jurul primarului, așa pare că e în mintea lor. Este o prezență, care poate să pară discretă, dar nu este, această Avdotia, interpretată cu mult haz de Liliana Pană.
Claudiu Istodor interpretează un Osip, servitorul lui Hlestacov, care mormăie un soi de nemulțumire la adresa stăpânului său, dar și la tot ce-l înconjoară, cu multă experiență a vieții de servitor, șiret și lacom, dar care nu se dă înapoi de la a lua mită, pentru "a pune o vorbă bună ".
Alt personaj pe care nu ai cum să nu-l remarci, și nici cum să-l uiți, conștientă de importanța rolului ei în tot ce se întâmplă în casa primarului, și chiar în primărie, este nevasta primarului Ana Andreevna. Andreea Grămoșteanu se mișcă cu o grație provocatoare la adresa bărbatului, bănuitul revizor, chiar dacă este concurenta propriei fiice la iubirea acestuia. Și să nu uităm râsetele ei pe note înalte!
Maria Antonovna, fiica primarului, întruchipată de Oana Pușcatu, cu toate încercările mamei sale de a o ține în umbră este prezentă și prin voința primarului, dar și prin dorințele hrăpărețe, dar înșelătoare ale revizorului.
Și ajungem la Alexandru Voicu -Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcționar din Petersburg, pe care ca spectator l-am așteptat cu emoție pentru că în mintea mea nu se ștersese complet imaginea lui Virgil Ogășanu de acum circa cincizeci de ani. Și surpriza mi-a fost mare, în câteva clipe mi-a apărut în față și m-a convins un alt Hlestacov, dinamic, cu șiretenie în mișcările întregului corp, cu vorbire de mincinos derutantă, încercând să afișeze o noblețe pe care pretinde că o moștenește, un farsor, contemporan, corespunzător acestor vremuri în care trăim. Hlestacov-ul lui Dabija este o pușlama, un copil de bani gata, obișnuit cu luxul, care cheltuiește porția lunară de bani de la tata, pe jocurile de noroc, pe haine scumpe, probabil pe "femei de companie".
Alexandru (Sandu) Dabija a creat o lume foarte cunoscută nouă, iar spectacolul său poate fi un manifest politic împotriva minciunii și corupției, dar și împotriva prostiei, ignoranței. Nu putem să iertăm mișelia, furtul pe față, furtul iubirii și înlocuirii cu ce, nu? Au fost multe scene vesel-triste, multe gaguri, multe grimase, când caraghioase, când triste. A vrut să râdem? Am râs! Dar adeseori pe parcursul celor trei ore și mai mult de treizeci de minute, m-am întrebat: de fapt de cine râd?
(Mai 2024, București)