În montarea piesei lui Gogol de la Teatrul Mic regizorul Alexandru Dabija propune o lume în derivă, lipsită de consistență a realului și actualizată sub semnul dramei medicale. Unele dintre personaje apar în piesă "avariate" și la nivelul sănătății fizice, bandajate. Sensul este neîndoios unul cu dublă semnificație: regizorul conectează piesa la universul gogolian mai larg, al personajului-pacient, dar și la actualitatea noastră, a unei lumi bolnave spiritual vorbind, pe de o parte, și aflată sub semnul "nesănătății" (vremea pandemiilor de tot felul), pe de alta.
Este un univers mizer și vulgar, dominat de obsesia aparențelor, de stigma banului și a spaimei.
Povestea se petrece într-un localitate aflată într-o provincie îndepărtată și izolată; poate fi oriunde. Precaritatea este sugestiv indicată de decorul ce lasă impresia ambiguă de încă neterminat sau deja distrus, sau ambele simultan, contrastând în mod reușit cu costumele pe tonuri terne - căci lumea înfățișată este prin excelență una a nuanțelor de negru și gri. Domină o atmosferă sumbră în care personajele se mișcă cu naturalețea normalității și care, datorită felului în care a fost gândită scenografia mi-a amintit de filmul Underground al lui Kusturica; un univers rupt - de centru (marile orașe), dar și de real (oamenii sunt captivi ai propriilor iluzii) și deci de adevăr, care pare real, fără să fie, aflându-se doar pe un alt palier al irealității.
Regizorul a recurs și în alte montări la această viziune claustra(n)tă a unui spațiu închis, de subsol cu valențe de simbol (cum ar fi în Bădăranii, montat de curând la Nottara - premieră: 26 septembrie 2024), ofertant ca spațiu de joc, însă aici claustrarea merge mai în profunzime: devine subterană ce înfățișează o societate "căzută" (social, economic, moral) a zilelor noastre.
În această lume complet dezarticulată, dezagregată și lipsită de substanță în care apare într-o bună zi un pretins revizor, se dezlănțuie o adevărată avalanșă de evenimente și trăiri. Dar în fapt nici acestea nu sunt (și nu pot fi) reale în sens existențial.
Sub spectrul anonimatului
Omul poate fi orice, oricine spune Gogol, totul este doar o construcție efemeră și, înainte de toate, o aparență; ceea ce contează este să fie verosimilă. Personajele, caracterizate de inconsistență, se joacă cu acest "ce ar fi dacă?" - nu de a fi, ci de a părea. Căci nevoia dramatică a personajelor gogoliene, bântuite de teama de a fi oameni mărunți, neînsemnați, este de a fi priviți ca fiind cineva, chiar cu prețul alienării, nebuniei sau minciunii. Orice preț e justificat ca să alimenteze iluzia de "a fi", greșit înțeleasă.
"Semnul exterior al acestei inconsistențe este respectabilitatea, spune Lucian Raicu, Ea este aspirația cea mai puternică a personajelor gogoliene de a fi considerați oameni de oarecare importanță, de oarecare greutate în lume."[i]
Personajele din Revizorul sunt uluitor de actuale, ajunge să ne gândim la obsesia vizibilității pe rețelele de socializare - mă vezi, deci exist -, la spaima de aneantizare, la nevoia de nu a fi luat drept un fitecine, un neica-nimeni. La modul în care ne palmăm golul interior, felul îl care îl dosim prin multă agitație, vorbărie pe rețele virtuale sau în care tânjim cu convingere după lucruri, experiențe, relații care, odată atinse, obținute se dovedesc a fi trecătoare, mânând invariabil ființa către următoarea neîmplinire.
În fapt, nu Hlestakov, pretinsul revizor care trântește minciuni și paradoxal, întâlnește adevăruri este farsorul, coțcarul mistificator, ci însăși societatea, fie că este vorba de secolul al XIX-lea sau secolul XXI, când năravurile se accentuează sub presiunea crescândei virtualități.
Speculum mundi
Lumea de azi este profund gogoliană, ne spune Alexandru Dabija prin această montare, cu reveria unui gânditor. Chiar și dramele, nu puține la număr sunt comice până la ridicol. Să râdem, pentru că nu facem decât să privim în oglindă. Poți să te superi pe oglindă, să încerci să o spargi, dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce reflectă - lipsa de substanță a omului modern și a spațiului în care el se mișcă.
Absurdul este reflectat și prin motivul pisicii negre, care apare emblematic și pe fluturaș, și în spectacol, fiind un element menit să accentueze universul plin de superstiții al personajelor, dar și filtru ironic prin care să le privim. Căci dacă pisica grotesc de mare e prezentă, ceasul rău e nu mai puțin real, ca revizorul însuși.
Regizorul potențează cu multă meticulozitate umorul gogolian, situat la întâlnirea dintre molieresc și distopic, grotesc și fantastic, cu accente absurd. Ce rezultă este un spectacol impecabil articulat, care propune o reflecție intens participativă: vedem și ne implicăm prin emoții la imaginea răsfrântă în oglindă. Umorul este la răstimpuri amar și dur însă după cum spunea chiar Gogol într-o scrisoare trimisă unui prieten: "Ce este comedia fără adevăr și sarcasm?"[ii]
Unul din ingredientele reușitei acestui spectacol este foarte buna alegere a actorilor.
Alexandru Voicu își construiește excelent rolul lui Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcționar din Petersburg - parșiv, fără să fie lipsit de oarecare inteligență, care, profitând cu aplomb de oportunitățile sistemului de clientelă, devine ceea ce pare și ceea ce și-ar dori să fie, chiar dacă vremelnic: cineva. Jocul său este complex și bogat în nuanțe.
Claudiu Istodor în rolul servitorului Osip propune un raisonneur inteligent, plin de spirit, cu valențe de moralist. Este, poate, singurul personaj care are o oarecare consistență existențială. Actorul are distincție și prestanță scenică.
Ovidiu Niculescu stăpânește cu multă măiestrie rolul lui Anton Antonovici Scvoznic-Dmuhanovschii, devenind un primar emblematic, atemporal, de oriunde.
Ana Andreevna, nevasta primarului este în interpretarea actriței Andreea Grămoșteanu o femeie puternică, stridentă, o adevărată matroană coruptă care nu se dedă în lături de la nimic ca să-și hrănească iluziile ce o bântuie. Oana Pușcatu construiește personajul Mariei Antonovna, fiica primarului, într-o cheie de absurd, bine integrat în atmosfera lumii înfățișate.
Foarte inspirată mi s-a părut opțiunea de a preschimba personajele Bobcinski și Dobcinski în două gravide (nu știm ai cui sunt copiii), care duc vorba prin târg, ca două precupețe, Ana Ivanovna, jucată de Irina Velcescu și Ana Ivanovna Bobcinskaia interpretată de Ana Bianca Popescu. Jocul admirabil dozat al celor două actrițe contribuie substanțial la comicul efervescent al piesei.
Foarte sugestiv este Virgil Aioanei în rolurile lui Stepan Ilici Uhovertov, comisar de poliție și Abdulin, negustor. Vlad Logigan este de-a dreptul cuceritor în rolul Artemii Filipovici Zemlianica, director spitale - expresiv ca om mărunt, slugarnic și năuc.
Inedită este Liliana Pană în rolul Avdotiei, servitoarea primarului. Își compune rolul cu multă credibilitate.
Andrei Seușan se achită bine de rolul judecătorului Liapchin-Tiapchin cu mustața lui de Groucho Marx, care tremură ca varga, ca și Cezar Grumăzescu de cel al inspectorului școlar Hlopov.
Silvana Mihai în rolului Șpekinei, diriginta poștei (transformat din dirigintele Șpekin) este ochiul vigilent al târgului, care vede tot, mai ales citește tot, știe tot. Ea pare să iasă puțin din registrul scenic pe care restul actorilor îl construiesc, parcă distanțându-se prea mult de convenție.
Sugestiva scenografie și costumele sunt semnate de Ioana Pascha.
Revizorul lui Alexandru Dabija de la Teatrul Mic este un adevărat spectacol-eveniment în care farsa nu merge în detrimentul comicului, dimpotrivă îl potențează până la insuportabil, culminând într-un râs nestăvilit, aproape homeric.
Un spectacol must-see.
(foto: Andrei Gîndac, Bianca Munteanu)
[i] Lucian Raicu: Gogol sau fantasticul banalități, Editura Cartea Românească, București, 1974, p. 305
