Dacă arta ar trebui sau nu să aibă o funcționalitate pragmatică inerentă, încă se dezbate. Dar pentru epoca contemporană, Dan Boldea este una dintre dovezile că se poate crea artă cu scop. Se poate pune în scenă un teatru incisiv care atrage atenția asupra unor probleme din societate, fără a sacrifica valoarea estetică.
Dramaturgul excelează în mod special în a ne face să ne simțim mai puțin singuri. M-am identificat cu personajele din Mânui-mi-ai viața, o comedie spumoasă despre trei colegi de apartament din Cluj, empatizez cu vânzătorii pe cale de dispariție din Înaintea erei MEGA, deși nu am avut ocazia să văd spectacolul încă, și m-a durut inima la Intercontinental, pentru că sunt familiară cu realitatea imediată din care s-a inspirat.
Mă bucur că destinul a făcut să fiu în București în perioada în care cel din urmă a avut premiera. De când l-am văzut în Cheek to Cheek, nu refuz nicio oportunitate de a consuma ceea ce face Dan în teatru. Așa că, în ziua dinaintea concertului Five Finger Death Punch (3 iulie 2024), le-am făcut cadou bilete la teatru celor doi prieteni care m-au cazat și am mers să vedem Intercontinental, călcând pentru prima dată în Teatrul Apropo.
Am descoperit nu doar un spațiu independent ce oferă tinerilor absolvenți șansa de a se remarca, ci și munca unor artiști de care nu am avut ocazia să mă "lovesc" mai devreme: regizorul Radu Popescu, actorii Răzvan Theodor Ionescu, Adrian Rîmboacă, Andrei Cojanu, Ionuț Ionescu și Vlad Ciubotaru, dar și scenograful queer Nairam. Marian Văsii. Echipa este completată de Adrian Piciorea, responsabil de muzica spectacolului ce potențează scenele în funcție de tonalitatea lor.
Piesa se concentrează pe Marcu, un fel de erou-martir modern, și colegii lui, un fel de antagoniști. El ajunge într-o cameră de cămin și încearcă să se țină departe de vicii și distracții, în timp ce noii lui prieteni încearcă să îl tragă în lumea petrecerilor și a șmecheriei. Marcu este o fire mai sensibilă și suspectează că ar avea o orientare sexuală atipică, ei îl hărțuiesc ca să îl "călească". Doar că, spre deosebire de lipsa de ambiguitate din textele din teatrul antic, aici situația nu poate fi descrisă în alb și negru. Există tot felul de nuanțe. Sunt cei care perpetuează masculinitatea toxică personaje negative doar fiindcă atâta pot și atâta au fost învățați? Este protagonistul erou dacă renunță la viață fără să își înfrunte direct și cu încrâncenare problemele?
Acestea sunt discuții filosofice. Realitatea arată că fostul hotel Intercontinental din București este cunoscut drept locul preferat al sinucigașilor din România, o mare parte dintre ei fiind tineri. De ce aleg ei calea aceasta și cine este responsabil? Părinții? Cei care dau bully? Standardele societății? Chiar victimele? Echipa spectacolului analizează acest subiect delicat printr-o poveste coerentă presărată cu elemente comice și scene tragice care nu cad în derizoriu.
"Pauzele publicitare" fac loc unor momente muzicale semnate de actori, un rap grăitor de adevăruri dureroase. Spațiile sunt conturate de scenografie cu resurse materiale minime, iar mașiniștii care mută decorul în funcție de narațiune sunt tot actorii. Interpretările lor sunt naturale, iar fiecare personaj face echilibristică pe linia fină dintre macho și vulnerabil. Formatul emisiunii din finalul spectacolului, pe care l-am întâlnit și în Mânui-mi-ai viața, face referire la predilecția românilor pentru televiziune și senzațional.
Intercontinental reușește să vorbească despre traume și mecanisme de apărare într-un cadru confortabil și prietenos. Teatru social sau nu (fiindcă nu îmi doresc să îl bag într-o cutiuță), spectacolul educă publicul cu privire la o multitudine de subiecte considerate din păcate încă tabu, cu precădere la noi în țară. Îmi doresc și sper să ajungă mai ales la spectatori care reflectă personajele portretizate în el. Poate astfel, în viitor, vor fi tot mai puține sinucideri de 5 stele.
(Foto: Augustina Iohan)