Demersul ar fi ridicol, dacă nu s-ar dovedi de-a dreptul eroic, prin curajoasa asumare a competiției cu clasicul film mut, ca și cu personajul Charlot, în cel mai propriu, autentic și olograf stil. Orice asemănare cu filmul lui Chaplin este, în cadrul acestui spectacol, pur întâmplătoare. Tocmai această aparență conferă personalitate și originalitate propunerii scenice. Nu avem siluete, nici voci, nici perfecționism coregrafic, nici pretenții asupra lor. Dimpotrivă, în acest musical inimos, înduioșător în intențiile sale (ca și personajul cu care se confundă), avem un falset copios din partea Ioanei Cheregi, amintind-o pe Marguerite Dumont, în interpretarea Catherinei Frot, din filmul Marguerite (r. Xavier Giannoli). O divă unu la unu, precum Liza Minelli, ar fi stricat totul, dacă și-ar fi băgat coada cea perfect întunecată în această pură și instabilă echilibristică scenică, spectaculoasă tocmai prin menținerea în balans. Repertoriul ei este, și el, un întreg șlagăr optzecist, cu iz de festival Mamaia, de cea mai nostalgică factură pentru spectatorii domestici ai unei seri de duminică, tot atât de impresionați ca de genericul fostei emisiuni Cinemateca (pus pe acordurile melodiei This Is My Song, în interpretarea orchestrei James Last).
Condițiile tehnice au fost la pământ în impropriul Teatru de Vară Soveja înghițit precum Iona de burta învecinatului mall: luminile "HOLLYWOOD"-ului s-au stins cu totul, pe scenă una dintre lumini pâlpâia ca un neon stricat, în fundal un spot nu reușea să focuseze cuplul mamă-fiică alcătuit din Ioana Dragoș Gajdó și Giorgia Căprărin, sonorizarea a avut nenumărate și dese sincope. Un vuiet infernal acompania dialogurile actorilor, provenit fie de la exhaustarea mall-ului, fie de la necesarele generatoare, puse în funcțiune în teatrul lipsit de instalația electrică necesară puternicelor lumini și echipamente de sonorizare. S-a adăugat, la toate acestea, o ploaie care a amenințat spectacolul, după ce l-a întârziat și lipsit de programata lui pauză. Nu există copertină în construcția intitulată teatru de vară, în orașul lipsit de infrastructură de la malul mării, unde oamenii mor în stațiile de autobuz, loviți - desigur - de soarta potrivnică (s-a întâmplat în chiar dimineața spectacolului). Nici nu e de mirare că atât de puțini spectatori s-au mai încumetat să străbată orașul prost dotat pentru a ajunge la coaja de beton a ceea ce a fost, cândva, un teatru de vară destinat serilor cu lună și greieri, dotat cu fosă de orchestră (azi, astupată). Printre curajoși, doi puști, o fată și un băiat, tunși amețitor de îndrăzneț și uzi de ploaie, cu care am călătorit în același autobuz atât la dus, cât și la întors.
Tocmai acolo și tocmai atunci, în asemenea condiții vitrege, sub lumina Perseidelor căzătoare, în acea total separată galaxie teatrală, emoționant aspirantă la mitul hollywoodian, jocul actorilor a strălucit cu atât mai tare. Concentrarea asupra rolului, a minunatei Ioana Dragoș Gajdo, în special în dansurile de grup, transmitea o înverșunare și o ambiție demne de Olimpiada în desfășurare. Comicul ei disperat a fost cu atât mai dezlănțuit, ca un strigăt haka de la rugby. Era, pur și simplu, de neoprit în misiunea de a face față situației și de a salva spectacolul pe care nu îl voia compromis. Ar fi jucat-o și pe Simone Biles, de ar fi fost necesar, cu toată auto-ironia cerută de asta. Trupa a urmat-o, nu s-a lăsat.
Aceeași performanță și stăpânire de sine și din partea lui Alexandru Rusu, care schimbă paradigma de show poleit, cu figuri silfide, de star, într-un spectacol de atitudine și dominație performativă.
Despre Daniel Vulcu și Luca Bran nu se poate spune decât că au fost minunat protejați de colegii lor, prin suplimentara prezență scenică și gabaritică a acestora din urmă, pentru ca primii să își poată îndeplini cu căldură și sensibilitate sarcinile duetului.
Nu poate fi omis nici trioul de hoțomani: Tudor Manea, George Dometi și David Constantinescu, cu verva lor muzicală, "Cine fură cu noi strigă OOO", mai degrabă sugestivă politic, decât muzical, cu trimiteri la melodia trupei B.U.G. Mafia.
Un polițist stradal pletos și neconvențional, cu chip de om al (fărăde)legii, este interpretat de Sebastian Lupu.
Scenografia cuprinde inserții video ale spectacolului filmat alb-negru, derulate la final, odată cu aplauzele, păcat că slab luminate și cu atât mai greu vizibile, precum și slow motion-ul unei fugăriri a Puștiului, redat în auto-ironic regim live.
Un spectacol a cărui propunere nu este mimesis-ul, ci spiritul ludic și interogația asupra a ceea ce poate rezulta prin uzul imaginației și sugestiei, în regimul empiric - spre precar - al existenței obișnuite, lipsite de glam, dar nu și de șvung.
Condiția este răbdarea, empatia și marea atenție la iepurele artistic care poate țâșni tocmai de unde nu te aștepți.
(Foto: Remus Toderici)