În ritmul acesta, Radu Afrim va împinge limitele până într-acolo încât, la un moment dat, va face clădirea teatrului s-o ia cu totul la vale, fără ca cineva să își dea seama sau să ajungă a se împotrivi ritmului poveștilor puse astfel în mișcare. Alo, 112? Publicul a fost furat cu totul la Antologia dispariției. Pur și simplu, a dispărut ca prin farmec. Rugăm să nu îl salvați. Dispariția generală este, de fapt, un ékstasis, cel care presupune transportarea propriului sine într-o realitate superioară.
De când a adus dealul în scenă, chiar și fără vârf, regizorul a lansat un mare avertisment sisific (căci munții i-a mișcat din loc, deja, acum aceștia îl așteaptă la ușa cine știe cărei săli de teatru, ghemuiți și docili precum cățelușii, pentru a-i linge tălpile și a fi lăsați să urce pe scenă, pentru a-i sta alături). Atenție, doar, pe care dintre vârfuri s-a gândit să îl urce, pe scândura scenei, acest Mahomed-autor - nu care cumva să fie Himalaya. Altfel, la un viitor spectacol de-al său, publicul va primi pioleți și frânghii, întocmai precum, azi, ochelari fumurii la filmul 3D.
Viziunea regizorală a beneficiat de o formidabilă echipă de actori. În jocul lor copios, aceștia au schimbat registrele de interpretare, le-au înmulțit și le-au multiplicat de la unu la o mie, în trecerea progresivă de la nuntă la înmormântare, de la naștere la reînhumare, de la slujbă religioasă la beție și ospăț cu sarmale, într-un marș tot mai accelerat, până la o pantagruescă îngurgitare de pipote, urmată de regurgitare, fapt care a avut darul de a cutremura de râs podelele sălii de spectacol (textul fiind, de altfel, fenomenal, pentru că ilustrează mizeria epocii ceaușiste a anului 1985, a lipsurilor și a fricii, ca și a peștelui de sticlă pe televizorul-mobilă). Sunt actori care s-au îmbrățișat și s-au respins, au dansat și s-au bătut ("unde s-a mai văzut nuntă fără bătaie"), au trăit și au murit, vorbind în graiul moldovenesc, împănat cu snoave și expresii pitorești ("simplu ca cepul la butoi") sau turuind impecabil și fără greș, în cel mai regățean limbaj, validat și omologat de Academia Română, fără a omite nici romgleza de uz curent și nici pasaje de engleză perorată ca la Buckingham Palace. Monologul din care reiese câte profiluri poate deține cineva pe Facebook, rostit de Ioana Aciobăniței (cred - distribuția nu distinge), este mai rapid și mai clar decât formula "șase sași în șase saci" sau Supercalifragilisticexpialidotious, marca Mary Poppins, rostite mai limpede decât ar face-o inteligența artificială. Spectacolul este compus din nenumărate asemenea mostre de pricepere actoricească.
Ca și cum nu i-ar fi ajuns gargantuesca echipă de actori, regizorul a chemat în scenă, în chip de trecător, și pe omul din echipa tehnică, însărcinat cu întreținerea criblurii, pe care - nu doar în pauză - o stropea cu apă dintr-un vermorel, purtat în spate ca pe o pereche de aripi industriale. Prezența pseudo-îngerului Viorel, căzut din panoplia picturii finlandezului Hugo Simber și adus din culise pentru a fi plimbat pe scenă atât în timpul nunții breugeliene, cât și al reînhumării vrăjitorești, descinsă din pânzele lui Goya, își are rostul ei: reinstituie gestul estetic al regizorilor de film Jonathan Glazer și Nuri Bilge Ceylan, care aduc, în povestea Zonei de interes și a Ierburilor uscate, bucătăria și armata tehnică din spatele ilustrării scenice, pentru un clin d'œil neo-estetic, menit a repune realitatea în drepturi, preț de un scurt reminder moral. Acest truc conceptual reamintește de felul în care, montând Seaside Stories, Radu Afrim a făcut-o în metoda estetică a Marinei lui Archie Moore, formulă câștigătoare a Leului de Aur, la Bienala de la Veneția, din 2019. Regizorul nu numai că se inspiră, deci, din arta instalației vizuale și a filmului de covor roșu, dar pune nadă tuturor spectatorilor acestor arte ale spectacolului.
Cât despre îngeri, în mai toate cadrele sălășluiește câte unul, ghemuit într-un colț, martor - nevăzut, dar uneori băgat în seamă - al celor ce se petrec sub propriii săi ochi. Prin această punere în abis, sub ochii spectatorilor evoluează, liniștit, când un înger pionier, cu cravată roșie la gât, tivită cu tricolor, când un Sanbenito, cu coroza de damnat pe cap, pentru auto-dafé-ul unei biete flori de hârtie, posesiune de preț a unei copile care își pierde, astfel, credința în miracolul lumii, atunci când este adusă brusc la prozaismul realității materiale înconjurătoare.
Sunt multe grădini, în acest peisaj scenic, în lutul căruia se sapă și se îngroapă, unele în care se alunecă în mod comic sau se valsează dyonisiac, fără limite de identitate, gen, sex și chiar regn, delimitarea față de vegetal și îngeresc fiind incertă, în asemenea scene. În această coregrafie, ființele devin și plante, și albine, și oameni, și stele, și păsări, și îngeri. Dispariția tematică, a piesei, se face treptat și îndelung, după o epuizantă bacantă, căci marșul de forță al spectacolului se aseamănă cu misterele eleusine, ba chiar cu cele mai mari dintre ele. Nici nu e de mirare că spectacolul a fost încununat la Gala UNITER 2024 cu titlul de cel mai bun spectacol al anului 2023.
Ilustrația muzicală însoțește și hărmălaia, și foșnetul grădinii, creând un intimism edenic, epurat de orice poluare fonică, așa cum numai în filme și în spectacolele de teatru mai este, azi, posibil (deși, ridic în slăvi decența publicului constănțean, care, preț de 3 ore și jumătate, nu a avut urgențe telefonice și nici impulsul de a folosi ecranele luminoase ale telefonului, fie și comutate pe silențios, deși sărbătoarea Sfintei Marii predispunea la ele, asta poate și pentru că sala era populată de profesioniști ai teatrului - regizorul, inclusiv). Acest tip de ilustrație, animat de ciripitul de păsări și zbârnâitul de drâmbă rurală, amintește de vocea unui personaj din cartea lui Semezdin Mehmedinović, Me'med, bandana roșie și fulgul de zăpadă, care, după un atac cerebral, evită să se mai confrunte cu peisajul naturii, atât de sluțit de intervenția omului, de acum alegând să privească natura, în liniștea ei, doar în filme, acolo unde ea încă mai poate fi înfățișată fără stâlpi de electricitate.
Scena unui viscol care se abate peste sufletul unui biet muritor pare desprinsă din filmul Gold Rush / Goana după aur, acum cu un Charlie Chaplin în versiune color. Protagonistul secvenței se chinuie cu o duchampiană ușă, pe cât de deschisă, pe atât de închisă, într-o pantomimă veridică până la punctul de îngheț, altfel îndepărtat, în sala plină ochi și copleșită de caniculă, cu greu climatizată de instalația industrială de aer condiționat. Ușa scenei se închide, în final, doar pentru a se deschide cea de acces a publicului și a face loc, în sală, trupei sosite la o mare nuntă moldovenească, cu tot cu mese, canapele, pleduri, instrumente și veselă, plus o mireasă deja gravidă, încotoșmănată cât un obez om de zăpadă, destinată să nască pe scenă un copil aruncat la coș ca o minge de baschet, pentru că e fată. Cuvintele unui savant ékphrasis ar fi insuficiente pentru a reda dârdora întregii scene, derulate în fast motion, al cărei singur defect este că nu deține telecomandă, stop cadru și replay, pentru înregistrarea tuturor detaliilor la care Breugel însuși nu s-ar fi gândit, dacă ar fi ajuns să trăiască în epoca armonicii, alămurilor cu muștiucul pierdut și a tobei cu burduf. Se și cântă vocal, ba încă remarcabil.
În contrapunct, peisajul urban static, cu laptop și Facebook, veioză și cafetieră, nu se lasă nici el mai prejos, dovedindu-se demn de a fi animat, ca oricare altul, de această dată prin intervenția unei Lady Gaga, în chip de autoare britanică a romanului supus traducerii, în română. Înfășurată în covorul roșu al Răpirii din Serai, ca într-un prosop de duș, aceasta își perorează frazele în propria bulă, în regim Siri, cu morga din Downton Abbey.
Dincolo de tot acest mozaic al imaginilor și fragmentelor audio, la care se adaugă o bogată ilustrație video, pendulând de la Abația din Oakwood a lui Caspar David Friedrich la desenul naiv și cel suprarealist animat, aspectul remarcabil al spectacolului, încheiat sobru, în regim de "memento mori", este unitatea lui democratică, egalitaristă, colectivă și statura de frescă a unui moment situat, pe axa timpului, în 2023, dar care însumează, dulce-amar, "toate vârstele și niciuna". Nicio partitură preferențială pentru vreunul dintre membrii echipei actoricești, ci un unic și robust personaj colectiv - precum și, similar, un proteic autor colectiv al textelor ilustrate, imersate la rândul lor, unele în altele, precum acuarelele între ele, în tehnica difuziunii.
Într-unul dintre interviuri, Radu Afrim identifică două categorii culturale de oameni care, din exces de contemplativitate, nu vin la teatru: scriitorii și regizorii de film. Deși nu mă încadrez în niciuna dintre ele, mă simt cu musca pe căciula comodității, aceea de a alege să observ totul mai degrabă pe un ecran, în papuci și în halat de casă, decât într-o sală cu public. Teatrul este, într-adevăr, și un exercițiu social, care invită omul afară din propriul bârlog, bulă și regim virtual. Este un exercițiu benefic, chiar dacă ieșirea din bârlog nu s-a putut solda, în cazul meu, și cu înmânarea unui banal buchet de flori, la aplauze. Adevărul este că dispărusem complet sub scaun, numai la îndrăzneala unui asemenea gând, ceea ce nu face gestul oferirii buchetului mai puțin simbolic. Buchetul funcționa, de fapt, pe post de sticlă aruncată în ocean, un S.O.S. personal, menit să asigure rememorarea spectacolului și, astfel, împiedicarea dispariției amintirii lui.
Odată cu Anatomia dispariției, spectacol jucat în cadrul stagiunii estivale SEAS, Constanța 2024, s-a rupt formula de neagră magie din filmul Visul, 2023, de Cătălin Saizescu: "Drama nu mai are ce căuta în teatru, că pe banii județului nu se face decât comedie!". Este replica declamată de personajul interpretat de Valentin Teodosiu, distribuit în postura de președinte de consiliu județean.
Este posibil ca, pentru a reclama dispariția antologată de Teatrul Vasile Alecsandri, din Iași, apelul 112 să fie insuficient. Faptul că, pentru propagarea veștii, nu se recurge la un meritat RO-Alert, este dovada tainei pe care spectacolul o poartă, cu el. Acea taină merită întreținută și păstrată de cunoscători, cu toate precauțiile unei frății francmasone.
(Foto: Paul Adrian Chiș)