Aceasta nu este o pipă - MaMaMagritte

"Aceasta nu e o pipă", se joacă Rene Magritte cu noi în La trahison des images, arătându-ne, ah!, nu o pipă, ci imaginea unei pipe. O subminare ironică în obişnuinţele reprezentării, breşe ludice care se insinuează în suprapunerea semnificat-semnificant, paradoxuri glumeţe care erodează percepţiile noastre devenite platitudini de reprezentare. O zgâlţâială deloc gravă, fără dramatism furibund, în obişnuinţele subiectului de a judeca obiectul. Cam acestea sunt trăsăturile pe care le reţine Horaţiu Mihaiu în eseul său vizual, MaMaMagritte, cu texte din Viaţa pe un peron de Octavian Paler, de la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe.

Început cu spaţiu de instalare, în foaier, spectacolul anunţă schisma semnificat-semnificant prin panourile cu obiecte desenate, dedesubtul cărora stă scris un alt cuvânt decât cel desemnat de imagine. Şi regizorul-scenograf-arhitect îşi continuă periplul relaxat prin formele suprarealiste ale secolului XX. Eseul său vizual este un spectacol inteligent, de o seninătate jucăuşă, un mod glumeţ de a îngurgita şi regurgita artistic personalitatea marelui pictor suprarealist, deprins să resemantizeze obiectele familiare prin schimbări neaşteptate, prin oglinzi, ochi, ferestre, scene, cortine, draperii sau prin procedeul picturii în pictură. Asumând ludicul, Horaţiu Mihaiu face întocmai cu snopul de referinţe culturale: la un metru de spectatori, pe cortină, se proiectează un filmuleţ scurt, alb-negru, cu patina "făcută" de David Sugar prin pârâieli şi zgârieturi, cu un om cu o pereche de mâini în plus, având personalitate proprie, menite să îi completeze şi comenteze ironic acţiunile. În dublurile de reprezentare, simetria se strică, din nou, accentuând problemele de percepţie vizuală şi iluzoriul imaginilor. Când filmuleţul se termină, cortina se ridică. La câţiva metri distanţă, o nouă cortină, identică cu prima. Apare Magritte. În spatele lui, un grup de tripleţi îmbrăcaţi identic, în costumele convenţionale ale personajelor din tablourile sale, care dublează acţiunile lui Magritte-personajul (Florin Vidanski îşi va păstra, pe tot parcursul spectacolului, aceeaşi aparenţă senin-ludică) şi răsucesc ironic reprezentările spectatorului.

În fond, regizorul Horaţiu Mihaiu se joacă - curat Magritte! - cu ruptura între universul scenic şi tabieturile noastre de interpretare a sa, cu reprezentarea inconsistentă, cu gradul intens de arbitrar şi eroare pe care ni se fundamentează efortul de a defrişa, hermeneutic, realitatea. Schema se aplică întocmai şi genului dramatic, pare să demonstreze Horaţiu Mihaiu, în spectacolul de teatru-imagine, tratând aparenţele de poveşti în acelaşi spirit, ca sciziune între semnificat şi semnificant. Scenele pleacă de la imagini care în aparenţă povestesc, dau detalii despre ceva, ca întâlnirea pictorului cu Georgette, viitoarea soţie (în interpretarea gracilă a Nadiei Sărmăghitean), pentru ca apoi... să nu cunoască nici o dezvoltare. Gesturile cotidiene (ca acelea ale frumoasei soţii a pictorului, zăbovind pe o bancă în gară, acoperită cu trenciul), cu promisiuni de dezvoltări epice, rămase fără rezultat, se răsucesc către un alt tip de percepţie. Ca şi Magritte, pictorul care spunea: "Pictura mea e formată din imagini care nu ascund nimic; evocă misterul şi când cineva îmi vede lucrările, îşi pune întrebarea simplă: Ce înseamnă asta? Nu înseamnă nimic, pentru că nici misterul nu înseamnă nimic, e necunoscut.", Horaţiu Mihaiu se transformă într-un regizor al gesturilor şi obiectelor cotidiene, cu imagini-matrice, care anunţă un început de re-semantizare pentru a rămâne apoi suspendate, imponderabil, fără un referent exact, între conotativ şi denotativ. Doar că imaginile beneficiază de ceea ce are în plus genul dramatic: acţiunea scenică mult mai eficientă, datorită proximităţii gestului, în a antrena jocul reprezentărilor decât este perspectiva bidimensională.

În spiritul breşelor glumeţe ale lui Magritte între obiect, percepţia sa şi reprezentare, spectacolul lui Horaţiu Mihaiu câştigă prin bonomie, apropierea dezinhibată de temă, aerul relaxat şi permanentul dublaj ironic. Jocul cu volumetria, raporturile schimbate între dimensiunile familiare, uşiţele mici decupate în uşi mai mari, care, la fel ca în Step (spectacol de referinţă al acestui regizor) absorb personajele, ferestrele tăiate în planul doi, dincolo de care nu se mai vede decât albastrul oniric, sunt cuprinse, toate, în acelaşi halou jucăuş. Din viziunea pictorului mai puţin interesat de tenebrele subconştientului, de nivelurile secunde ale realităţii, care refuza chiar şi marea descoperire epocală, psihanaliza, Horaţiu Mihaiu, extrage joaca spirituală şi amuzantă ca în fuga după mărul seducţiei a unei mâini prelungite după draperii succesive. Astfel, prin atitudini şi acţiuni scenice obişnuite, prin străvechea relaţie cu obiectul (de la care Fatma Mohamed creionează un moment coregrafic expresiv, de etalarea a splendorii şi feminităţii, cu ritmuri frânte şi gesturi ample), regizorul încheagă o realitate cu textură fantasmatică şi un spectacol al figurării absurde şi enigmatice, cu totul singular în peisajul vieţii noastre teatrale.