Educația care are nevoie de educație - Două ore cu pauză

Două ore cu pauză este un spectacol al Teatrului Excelsior, care, sub direcția regizorală a Gianinei Cărbunariu, aduce în atenție sistemul public românesc de educație. Spectacolul a putut fi văzut la Constanța în cadrul Festivalului SEAS 2024.
 
La finalul celor două - extrem de punctuale - ore cu pauză, tot două se constată a fi componentele sistemului educativ:

a) partea tradițională, nostalgică și evlavioasă, rămasă nu doar neclintită, cât reîntoarsă la epoca preistorică a învățământului românesc cu nuia și coji de nucă, din anul apariției nuvelei Domnul Trandafir (1905);

b) partea europeană, digitalizată, interconectată prin platforme de socializare și copios parazitată de finanțări corupătoare sau parteneriate public-private, mereu aflată under construction (la braț cu sonorizarea dezastruoasă oferită de infrastructura constănțeană deficitară dedicată artei spectacolelor).

Până la construirea unei infrastructuri solide în educație, exprimarea unor nemulțumiri sindicale țin loc de comentarii asupra unor neajunsuri de sistem. În realitate, sistemul de educație nu (mai) există, el este ca un picior amputat pe care doar imaginația și-l mai închipuie, încă, la locul lui.

Afișul acestui spectacolul - mai degrabă performativ decât teatral în sens clasic - reproduce fotografia unei săli de clasă cu bănci răsturnate, având în fundal Casa Poporului. Cu puțin efort (și o dronă), încăpea în imagine și învecinata Catedrală a Neamului (deși spectacolul nu pășește pe terenul minat al subiectului teologizării actului educativ, prin intervenția autorității bisericești, fastuos sprijinită politic). Nu este un spectacol cuminte, dar nici unul care sondează străfunduri prea adânci, jocul scenic fiind mai degrabă destinat divertismentului, decât catharsisului.

Aspectele investigate sunt, și ele, doar cele rezultate din victimizarea profesorilor, prin interacțiunea inevitabilă a corpului lor profesoral cu forțele care le sunt fundamental antagonice: autoritățile ministeriale, părinții, elevii. Lista se oprește aici, cu totul incomplet. Nimic despre contraproductivitatea multora dintre reflexele breslei profesorale însăși. În plus, sistemul de educație nu se confundă doar cu tribulațiile profesorale.

Mai degrabă pentru deliciul publicului amator de seriale cu subiect judiciar, profesorii capătă, pe scenă, un nou inamic: "casele" de avocatură și legea pe care acestea o impun, în folosul familiilor bogate care le angajează. În acest context, sintagma "casă de avocatură" (nefolosită în realitate, ba încă de cei care îi aparțin) ar putea trimite cu gândul la una de toleranță, ceea ce ar fi o ironie corozivă, dacă ar fi intenționată. Nu este.

Altele au fost detaliile care au făcut un portret stânjenitor acestei profesii de avocat, așa cum arată el în imaginarul colectiv. Sunt detalii despre ceea ce doar se presupune că poate face avocatura, având la îndemână legea și instrumentul interpretării ei, pro domo.

Strângerea de inimă a intervenit atunci când formula teatrală performativă a făcut ca, după ce actorii fuseseră coborâți în sala de spectacol, spectatorii să urce pe scenă. Atunci, în actul doi, scenografia m-a dus și pe mine sub luminile rampei, în șirul de scaune destinat spectatorilor performativi. Am stat acolo, față în față cu propria imagine profesională (cea de avocat), privind evoluția celor două personaje cu aere de autorități profesionale, în vreme ce, la nivel social, creau probleme acolo unde nu există, antagonizând profesoratul contra breslei juridice. Avocații au descins pe scenă, la costum, pentru un revoltător bullying legal, petrecut în biroul directoarei, din ipoteticul colegiu național. Aflată atât de aproape de miezul acțiunii, m-am simțit vizată de jocul actorilor care aproape păreau a-mi fi ghicit identitatea profesională. Privirile lor, dar și ceea ce rosteau pe scenă, mă împingeau în punctul intervenției directe, cu argumente tehnice, de bară, invocate în apărarea profesoarei pe care ei o intimidau.

Cei doi actori își făceau meseria, dar performativitatea lor extremă risca să o antreneze pe a mea. Ei își apărau "clienta" - o elevă care își înjurase profesoara de limbă română, în timpul lecției online, pentru a se victimiza, apoi, tot ea, față de modul pedagogic în care profesoara căutase s-o aducă la ordine. Eu aș fi apărat realitatea.

Am fost un spectator empatic cu cauza profesoarei și un receptor stânjenit al cizmelor stiletto ale actriței-avocat, recunoscând în luciul lor impecabil imaginea posh pe care această profesie caută să o ofere, cu ostentație. Doar că descinderea avocaților în biroul directoarei este de factura clișeică a filmelor americane, ceea ce afectează proporțiile narațiunii și veridicitatea poveștii românești (chiar dacă ea e inspirată de un caz real). Tribulațiile profesorilor se datorează cel mai puțin avocaturii românești, care nu are nici atâta putere, nici asemenea autoritate cât i se atribuie, în piesă. Profesorii din poveste păreau scoși la tablă de adevărați pistolari ai legii.

De acord cu ironia, de acceptat sarcasmul la adresa "medierii" juridice, înfățișată ca mascaradă menită să accentueze disensiunile părților, dar avocatul român nu acționează cu atâta putere nici în realitate, nici în imaginarul colectiv românesc, nici măcar în teorie. Imaginea acțiunilor sale discreționare este distorsionată, cu scop expiator al problemelor de sistem cu care este mai degrabă solidar. Disclaimer: avocatul român e un pârlit, el nu are puterea imaginată în spectacol, necesară să alinieze un colegiu național, să camufleze o nedreptate și să oprească victima din elementarul ei exercițiu la apărare. Această putere, a camuflării adevărului și a dreptății, o are alt avocat, al statului, dar acela se cheamă procuror, în sistemul românesc, iar statutul lui este cel de magistrat. Nu-l întrece nimeni în putere și în privilegii - nici chiar avocatul din filmul american. Este discutabil a atribui poziții de asemenea putere unor personaje cu aere de procurori DNA, pe care un întreg concern nu ar avea-o nici măcar în vis.

În fapt, în completarea șirului de victime enumerate în spectacol, sistemul judiciar are, în persoana avocaților, tot atâtea victime pe cât produce sistemul de învățământ în rândul profesorilor. Pentru a evalua nivelul victimizării, criteriul economic este cel mai falacios, precum și tot atât de clișeic. Cândva, ar merita și sistemul judiciar o piesă, căci material dramatic există și, oricum, în România nu se vor putea produce niciodată drame legale precum 12 oameni furioși, deoarece lucrurile sunt de o platitudine irecuperabilă, pe care doar ilustrarea kafkiană a situațiilor ar mai avea șansa să o zguduie.

Exercițiul scenic judiciar a părut ofertant doar prin raportare la ceea ce se cunoaște din serialul Suits. În fapt, a fost facil.

Meritul real al spectacolului este cel al formulei scenice (care a implicat publicul) și al performanței actoricești. Sala de spectacol a avut aerul că se transformă într-un cerc social. Pe scena SEAS a evoluat o sudată echipă a Teatrului Excelsior, cu o interesantă apariție, în regim de guest star, a lui István Téglás, cinic și dominator (ca un procuror).

Doar că, după ce a rămas nerezolvată problema referințelor literare la Goga (poetul care și-a dorit să fie înmormântat cu svastica), s-a adăugat o referință în plus, la un Domn Trandafir decrepit, la fel ca și sistemul depășit pe care îl slujea, demn de un Moș Teacă. Desigur, aceste întrebări s-au ridicat deja în Babardeală cu bucluc, tot în cadrul unei ședințe cu părinții, cu care cea din cadrul spectacolului de teatru se aseamănă, dar nu le putem considera rezolvate, câtă vreme încă mai constituie subiecte de spectacol.

Două ore cu pauză a fost mai bun decât un show. A fost neașteptat de consistent pentru un spectacol care și-a propus să fie în principal entertainment. Dar doar a atins subiectul nemulțumirilor profesorale, nu al sistemului educativ în întregul său. Educația are multe de învățat, ea însăși, până când sistemul educativ va ajunge să existe.