Lacunele și problemele din învățământul românesc sunt un adevărat neverending story, de aceea nu pot decât să salut și să mă solidarizez cu toți creatorii care scot la iveală aceste aspecte și le pun pe tapet într-un mod original. Unul dintre acești creatori, mai precis una dintre creatoare, este Gianina Cărbunariu, care a ales o temă actuală, nerezolvată încă, a poziției sau a statutului elevului și a profesorului în sistemul educațional.
Două ore, cu pauză, am asistat în Sala Teatrului Excelsior la o analiză efervescentă a profesorului / elevului de ieri și de azi. Incursiunea pornește de la povestirea Domnul Trandafir de Mihail Sadoveanu, cu lectura propriu-zisă a fragmentului în care bunul învățător se trezește cu doi străini care îl iscodesc despre ce îi învață el pe copii. Fânul este și el pe-acolo, un fragment din poveste așijderea, chiar și cei doi străini. E un joc și o joacă în același timp, cu umor, dar punctând cu seriozitate, subliniindu-se că Orice asemănare a trecutului cu prezentul e pur întâmplătoare. Pe parcurs, cu fiecare nou capitol se face această precizare că orice asemănare cu vreo situație petrecută în realitate este pur întâmplătoare, chiar dacă, de fapt, totul este bine analizat, documentat și supus observației noastre, a spectatorilor.
Dacă domnul Trandafir, un simplu învățător de țară, făcea ce putea și cum putea, fără prea multe resurse, cu blândețe și înțelegere (cu siguranță că nu toți erau asemenea lui), vremurile "epocii de aur" au adus la catedră profesorul autoritar, care el și numai el are dreptate, care mai plesnește, dacă e necesar (și dacă nu era necesar, dar era o plăcere), care pedepsește și nimeni nu-i contestă această autoritate (am asistat, elevă fiind, la multe astfel de situații).
După '90 lucrurile încep să se schimbe radical și, dintr-un exces de zel aș spune, profesorul își pierde autoritatea și ajunge la mâna elevului. Într-un cuvânt, s-a trecut la extrema cealaltă. Ei bine, toate aceste aspecte se regăsesc în relatările, atât de adevărate, pe care Gianina Cărbunariu le-a adunat, cu meticulozitate, spre a le supune observației, analizei și dezbaterii elevilor, părinților și profesorilor deopotrivă, fiecare cu vulnerabilitatea, fragilitatea, cu răbdarea, puterea de decizie sau integritatea sa.
La o ședință cu părinții, la care este invitat, chemat de fapt insistent de către părinți, profesorul de literatură (care este un tip cu gândire liberă, DJ în timpul liber), trebuie să explice de ce este preocupat de profesia sa, de ce le dă note mici unora și de ce îi atrage pe alții și reușește să îi deturneze de la planificările pe termen lung ale părinților, de ce nu are pic de îngăduință, de ce trebuie să citească elevii atât de mult...? Cine se crede el? Nemulțumirile subiective și ipocrizia părinților care nu înțeleg rolul profesorului și al școlii, confruntările între părinți, atât de reale, de acute uneori, nu au cum să ducă la o soluționare optimă, la acel echilibru necesar. Cum își permite profesorașul de română, să o determine pe o elevă să dea la Litere când este stabilit demult de părinți să facă Dreptul?
Profesorii ies în stradă, fac grevă, vor mai mulți bani (oare cât ar fi satisfăcător? oare cât mai contează vocația, dăruirea?). Cine a trădat? Cine e spărgătorul de grevă? Păi trebuia să fie cineva prezent la o vizită oficială, nu?! Asta se întâmpla într-o comună, probabil neștiută de nimeni, în care autoritățile de control se hotărăsc să descindă tocmai în perioada grevei? Ce voiau să afle? Ce căutau tocmai atunci, doar atunci?
Pandemia aduce online-ul la putere, că nu se poate opri totul și trebuia găsită o soluție (una cu bani mulți, disfuncțională). Doar că atunci când ești online nu înseamnă că ești și prezent, că ești atent sau că nu îți dai în petec. Un adevărat scandal se declanșează, se ajunge chiar la un adevărat proces, pentru că o elevă și-a înjurat profesoara, dar eleva susține că este, de fapt o victimă a tehnologiei, și nu au fost vorbele ei. Profesoara este supusă unui adevărat proces, din care rezultă că nu are cum să iasă învingătoare. Umilința este maximă, avocații își fac meseria cum trebuie, la sânge, rezultatul fiind unul de compromis. Și asta pentru ce? Pentru că un copil este răsfățatul unei familii cu o afacere cu vizibilitate și le strică reclama. Dar și școala trebuie să-și păstreze numele / renumele.
Într-un liceu tehnologic, fără prea mari așteptări, cu elevi care aveau și ei un background mai puțin fericit, bacalaureatul luat înseamnă nota 5. Atât trebuia și nimic mai mult. Îngăduință, acceptare, hai, fie! ai știut ceva... și examenul de MATURITATE este trecut. Să cântăm pentru asta. Ce? Ce este popular: MANELE.
Actorii: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, Istvan Téglás, Annemary Ziegler sunt peste tot, pe scenă, la balcon, în sală. Sunt când profesori, când elevi, părinți, avocați sau "vizitatori" oficiali. Cântă, dansează, își fac munca de actor cu profesionalism și cu talent. Și da, sunt și actori, când la final, se invită la improvizație, subliniind mesajul că este o întâmplare asemănarea cu realitatea.
Dialogurile, desfășurându-se în deplinătatea spațiului, amplificate în unele situații de filmarea în direct, ceea ce face să le vezi mimica feței foarte bine, îți dă sentimentul veridicului. Nu mai ești la teatru, în sala de spectacol, ci ești acolo, la ședința cu părinții, la vizita oficialilor, la banchet sau la proces (mai ales că după pauză, așa cum se întâmplă de obicei și la școală, trebuie să schimbi sala, iar o parte din noi am urcat pe scenă).
Propunerea Gianinei Cărbunariu este mai mult decât necesară, pentru că radiografiază societatea noastră, a tuturor, evidențiind aspecte problematice, fără a da verdicte, fără concluzii, ci invitând la o analiză obiectivă. Echilibrul, pe care toți îl dorim, îl cerem, ca profesori, elevi sau părinți, este tot la îndemâna noastră. Dar pentru asta trebuie ca noi să fim la rându-ne echilibrați și prezenți în viață și în societate. Bullying, șovinism, greșeli de exprimare frecvente, politichie, absenteism parental, diferența între generații, strecurate subtil, sunt acolo.
Două ore cu pauză este un spectacol pe care ar trebui să-l vadă cât mai multă lume, pentru că doar privind de la distanță poți vedea și înțelege perspectiva. M-am regăsit și ca elev, m-am regăsit și ca profesor (doi ani am făcut parte din această tagmă și nu o spun peiorativ), dar și ca părinte. Avocat nu am dorit nicicând să fiu, e o meserie uneori ingrată, după cum s-a putut vedea și aici.
Chiar dacă nu a fost încadrat la categoria FNT educațional, care este un demers extraordinar inițiat de curatoarea Mihaela Michailov, care se impune a fi menținut, sub toate formele posibile, și în sala de spectacol, dar și în sala de clasă (nu în sălile de sport!!!), e de acolo, e educațional 100%.
Discuțiile cu profesori de literatură din țară, în special din mediul preuniversitar, au fost principala sursă de inspirație pentru spectacolul de ficțiune la care scenariul a fost scris în timpul lucrului. Am lăsat ușile sălii de teatru deschise pe parcursul repetițiilor, astfel încât, la experiența noastră directă, s-au adăugat articole, interviuri, intervenții în spațiul public prilejuite de protestele profesorilor din mai-iunie 2023. - de aici a pornit totul. E poveste? Nț!! E viață.
(Foto: Lucian Muntean)
Două ore cu pauză
Un spectacol de Gianina Cărbunariu
Distribuția: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, Istvan Téglás, Annemary Ziegler
Scenariul și regia: Gianina Cărbunariu
Scenografia: Adrian Ganea / Coregrafia: Ioana Marchidan / Muzica originală și Sound design: Oscar Ungvári / Light design: Cristi Niculescu / Producător: Teatrul Excelsior, București.