O generalitate inșanjabilă, precum "iluminatul public", care după regulă este destinat unei urbe, nu unei caverne scăldate în opacitatea misterului înțelegerii unor concepte, care de ar trebui sumarizate grosolan și-ar pierde autenticitatea, mă plasează în situația de-a dezrădăcina factorul incognito din epicentrul universului unei minți care a depășit prin forța genialității, media firească.
De-a lungul rândurilor ce vor urma, dau de știre celor ce se angrenează în lectura acestui articol - pentru că simt că este de-a dreptul vital - să fie cu sufletul în preajma subiectului analizei mele. Le dau răgaz să cultive curaj acelora ce se constată pe sine în asumata situație de risc caracteristică fazei premergătoare vizionării unui film ce explorează binarul libertății de expresie a sorții. Să descindem!
Oare e chiar așa improbabil ca pe lumea asta să se nască două corpuri identice, din mame și tați diferiți, care să aibă destine aproape asemănătoare? Narațiunea vizuală prezintă parcursul unui suflet monozigotic, cu metafizica virusată încă din fașă, ce a ajuns scindat în părți diferite ale Europei: o Weronika se află în Polonia, la fel de bine cum există și o Veronique în Franța. Debutul primelor replici în film este concomitent cu "cadrul-portal" al unui oraș întors pe dos, patronat nu de ceață, ci de milioane de aștrii ce te duc cu gândul la universul relativ de cunoaștere, după presupuneri, încărcat cu tăinuite posibilități multiple. Orașul apreciat astfel face parte din copilăria Weronikăi. În paralel, în altă parte a globului, în alt anotimp, Veronique ia aminte la planul micro al realității, la fel de abstract ca și extensia sa macro, analizând o frunză. Având în vedere acest aspect, voi încerca, pe cât posibil, să oglindesc realitatea uneia în a celeilalte, fără a deteriora în vreun fel ordinea desfășurării evenimentelor.
1 - WERONIKA, POLONIA
Primele 30 de minute ale filmului sunt destinate realității Weronikăi. Debutul acestei părți se declanșează odată cu un recital în aer liber, unde Weronika pare a fi unica "supraviețuitoare a Marelui Potop". Cântecul Weronikăi încă răsună, ba chiar se simte mai viguros, mai antrenat, pe măsură ce ploaia se transformă în puhoi. Apa ce cade peste Polonia seamănă cu o imensă picătură chinezească ce își manipulează "victima" până ce aceasta cedează și se dăruiește schimbării. Ușor-ușor, bulgărele sovietic ce s-a plămădit ani de-a rândul, rostogolindu-se neîntrerupt, făcându-se rotofei prin calicime, se sfărmă la fel ca regimul comunist: manifestările de stradă devin din ce în ce mai virulente în Cracovia, iar ele vin la pachet cu îndepărtarea blazoanelor "de roșu" (statuia lui Marx fuge într-un camion).
Imediat după recital, dăm peste un unic moment de intimitate dintre Weronika și Antek, moment ce nu te ocrotește, ci te condamnă la a lua în calcul severa efemeritate a clipei ce nu se lasă subjugată de vreun șiretlic de conservare, ci cere cu vehemență să nu staționeze, să nu-și ia pauză de la pauza ce ne-o alocăm pentru a iubi.
Fiorul intuiției se lasă verbalizat, pentru prima oară, în dialog cu tatăl eroinei, când ni se face clar că Weronika știe că ceva o cheamă la Cracovia, deși folosește drept argument revederea mătușii ce se află în pragul morții. Un artificiu (pe care probabil mai mult mi l-am imaginat) și care mi se pare că accentuează filosofia absurdului (pe care probabil mai mult o introduc, decât o deduc) este apariția avocatului cu nanism, răsărit în casa mătușii ce s-a decis să-și întocmească testamentul, coborât direct din Procesul lui Kafka.
Fisurile de "allegro" dictate de firea protagonistei invadează treptat tabloul sobru al Poloniei (în consonanță cu filosofia și simbolurile ascunse printre cadre de Kieślowski) deschizând calea spre o dimensiune nouă de abordare a manierei actoricești. Încropirea acestor trăsături ludice înfățișează, aș crede, forfota de-a instala echilibrul, fie el politic - raportându-ne la istorie -, fie el dorit din considerente de nuanță în filmul de artă.
Întâlnirea clandestină pe fundalul unde o mulțime de cetățeni, acompaniați de tab-uri își căutau libertatea, în anul 1989, schițează pe chipul Weronikăi zâmbetul dezancolării de incertitudine. Vede că "nu e singură pe lume" și simte crepuscular împlinirea. Toată secvența pare un impecabil aparte în teatru!
Până la moartea Weronikăi (survenită în timpul concertului simfonic unde avea partitură de solist) are loc un eveniment neobișnuit, imprimat pe retina colectivă a publicului. La primele semne ale apariție a unui atac de cord, Weronika, sprijinită de o bancă, vede un bărbat îmbrăcat în palton, ce numai pentru o secundă își arată zona genitală, ca mai apoi să se acopere la loc, trecând mai departe liniștit. Se vehiculează de diverse guri că omul se naște gol și moare gol, iar ceea ce vede Weronika se traduce în viziunea mea, ca un semn, ca o pronunțare anticipată a sorții în legătură cu un destin mai mult sau mai puțin tragic. Voi detalia mai târziu controversa.
2 - VERONIQUE, FRANȚA
Prima secvență din realitatea lui Veronique are ca laitmotiv ideea unei lacune intrinseci izvorâte din moartea celei pe care deși nu a cunoscut-o personal, a simțit-o mereu prin preajmă, ca pe o nălucire exclusivă. Laitmotivul este deopotrivă melodic, grație inserției nondiegetice a concertului Weronikăi pe fundal. Precum la romani, zeul Ianus era înfățișat cu două fețe, una ce privește înainte și una ce privește înapoi, astfel și la Kieślowski, Weronika și Veronique se află spate în spate, incapabile să se identifice mutual în realitatea tangibilă.
Bafta lui Veronique este următoarea: printr-o anomalie "a ADN-ului" ajunge să anticipeze favorabil plauzibilitatea aspectelor negative ce s-ar putea ivi, astfel că ia măsuri instinctuale pentru a nu se pune în pericol. Nu acceptă importanta propunerea venită din partea unui muzician, ci preferă să se pună la adăpost, optând pentru un post de profesoară la o școală obișnuită. Nu-i așa că nu sună a coincidență?
La școală întâlnește pe neașteptate un marionetist numit Alexandre Fabbri, de care se îndrăgostește brusc și sincer. Păpușarul îi dă telefoane în miez de noapte și îi pune în receptor, dacă nu mă înșel, muzica compozitorului pe care Veronique îl predă la școală, compozitor ce a fost admirat și de Weronika. De asemenea, îi trimite casete cu mesaje subliminale pentru a se revedea, spre a descoperi dacă este cu putință din punct de vedere psihologic, ca o femeie, devenită subiect al unui studiu de caz pentru un roman, să fie ispitită prin mesaje ambigui și să funcționeze.
Până la întâlnirea din gară cu Alexandre, Veronique vede un medic cardiolog și primește prin poștă elasticul de la dosarul cu partituri al Weronikăi, pe care inițial îl aruncă la gunoi. Vina și mai apoi dorința de a salva simplul obiect primit într-o scrisoare fără expeditor, ne conduce spre o secvență încărcată profund de semnificații: Veronique ia atât elasticul cât și EKG-ul recent efectuat în mâini, elasticul urmărește linia denivelată a bătăilor inimii și se întinde aproape de plesnire, aproape de infarct, astfel sugerând un monitor al funcțiilor vitale întrerupt ireversibil.
Spre finalul filmului, în camera de hotel închiriată de Veronique, cei doi își mărturisesc unul altuia că sunt îndrăgostiți. Alexandre îi spune că vrea s-o cunoască cu toate cele ale sale, iar ea ca răspuns îi deșartă în pat geanta. Printre lucruri găsesc mai multe fotografii dintr-o excursie în Europa de Est. O fotografie era cu Weronika, știm asta pentru că Veronique izbucnește în plâns, realizând că a dus o existență singulară, irizată de dependențe comune.
Controversa pe care am promis s-o detaliez este mai mult o pildă. De fapt, mi-ar plăcea s-o numesc "morală parabolizată": omul are nenorocul de-a se perinda pe acest pământ numai o singură dată (convingerea asta depinde totuși și în ce filosofie crezi). Are la dispoziție un timp limitat pentru a lua decizii. Trebuie să se dedice unui scop, trebuie să-l înțeleagă și să-l armonizeze cu sinele. Nu poate testa, pentru că nu are un înlocuitor. Cu toții, la un moment dat, ne-am dorit să mai existe, undeva în lumea asta, un cineva la fel ca noi. Cu toții am intonat refrenul obștesc: "Nimeni nu știe ce e în sufletul meu acum, doar eu știu!". Ceea ce filmul face diferit de realitate este că te lasă să speri, te inundă cu subtilități peste care poți să treci ușor cu vederea dacă nu-l privești ca pe o fărâmă de viață izolată, special realizată pentru ca tu să nu te complaci, alergând să dai curs unor întrebări fără răspuns. În filmul acesta nu există nimic tragic. Weronika moare și Veronique trăiește. Când vreodată ai fi putut tu, om naiv, să ai și ciornă atașată la existență? Dacă v-aș spune că este minunat să poți să mori și totuși să continui să-ți lași semnătură în dreptul numelui tău, pe registrul nevăzut al planetei, o să mă credeți?