Ce-am înțeles într-a șaptea din La double vie de Véronique / Viața dublă a Veronicăi? Că nu-mi ajunge mintea să găsesc răspunsuri. Ba mai mult, că nu-mi ajunge mintea să-mi pun întrebări. Habar n-aveam că șase ani mai târziu o să decid să dau la actorie, că în urma unui curs de istorie a teatrului universal o să am ca temă să văd Dekalog, că Kieslowski avea să devină unul dintre regizorii mei preferați sau că, într-un iunie al anului 2022, o să fiu la TIFF și o să aibă loc o retrospectivă a filmelor sale și eu am să scriu despre acesta.
Ce-am înțeles, zece ani mai târziu, din La double vie de Véronique / Viața dublă a Veronicăi? Că mintea mi s-a lărgit înspre abilitatea de a formula întrebări, dar că, în continuare, nu-mi ajunge cât să-mi pot da răspunsuri. În epoca unui fast-food cultural, în care oamenii nu mai au răbdare cu cinematografia incomodă pentru o minte leneșă, în epoca netflix and chill, e necesar, ca din când în când, să te trezești simțindu-te mic în fața unor lucruri mari.
Mi se pare cu susul în jos să încep relatarea unei povești cu replica finală din film a bărbatului păpușar care se apucă să scrie o carte, în urma întâlnirii sale cu Véronique, și totuși o fac printr-o parafrazare care stă la cheremul memoriei. "În anul 1966 se nasc două fete identice, în două orașe diferite, pe două continente diferite. Au părul șaten și ochii verzi- căprui, și nu știu nimic una despre cealaltă. Când aveau doi ani, amândouă învățaseră deja să meargă. Una dintre ele s-a ars la mână, vrând să atingă soba fierbinte. Câteva zile mai târziu, cealaltă s-a dus spre sobă, vrând s-o atingă, dar în ultimul moment și-a retras-o. Totuși, nu avea cum să știe că era cât pe ce să se ardă."
Mai mult decât o poveste filozofică și plină de simboluri care într-o clipă de neatenție, îți pot scăpa cu ușurință, mai mult decât o metaforă care prin însăși definiția ei, poate fi interpretată după putință fiecărui om, mai mult decât o dramă a dualității într-o lume modernă, filmul spune povestea a două fete identice, care-și trăiesc viața în același timp, într-o sincronicitate obsedantă, în două țări diferite: Polonia și Franța. Singura lor intersectare care rămâne, însă, suspendată în senzația hamletiană a minții care poate juca feste, are loc în Cracovia, când Weronika merge la un concurs de canto și într-un autobuz se vede pe ea însăși.
Filmul, ca poveste, poate fi ușor structurat în două părți:
I. Weronika. Dormitor. Scenă de dragoste. Prima replică: Am o senzație ciudată. Că nu sunt singură pe lume. Relația afectuoasă cu un tată care pare că suplinește lipsa mamei. Nevoia de muzică. Într-o zi, Weronika ajunge într-o sală de repetiții și începe să fredoneze o partitură, cu o voce care pare că vine din alte sfere, alte universuri. Urmează apoi audiția propriu zisă, după ce vedem câteva cadre în care Weronika se dezechilibrează, rămâne fără aer, cade pe stradă. Câștigă concursul și în primul concert pe care îl dă, moare în plin act artistic.
II. Véronique. Dormitor. Scenă de dragoste. Prima replică: Am o senzație ciudată. Mă simt îngrozitor de îndurerată. Relația afectuoasă cu un tată care pare că suplinește lipsa mamei. Nevoia de muzică. În altă zi, Véronique merge la profesorul ei de canto și îi spune că trebuie să se oprească din cântat, întocmai ca fetița care, a doua oară nu mai pune mâna pe soba fierbinte. În urma aceste renunțări, îi rămâne viața de profesoară de muzică la o clasă de copii, ceea ce îi prilejuiește întâlnirea cu păpușarul, de care se îndrăgostește subit, ca o nevoie de-a înlocui golul pe care nu și-l poate justifica. Cu o mai mare răbdare pentru povestea franțuzoaicei, filmul își continuă desfășurarea urmărind-o pe Véronique într-o vânare de sens.
Filmele lui Kieslowski nu pot fi suspectate de hazard, întrucât nimic din ce se vede, nu stă sub egida întâmplării, inclusiv coloristica: nu-i poți imputa unui regizor care și-a denumit trei dintre filmele sale printr-o culoare - Rouge, Blanc, Bleu / Roșu, Alb, Albastru -, că imaginile impregnate de mult verde, sunt întâmplătoare. Până să mi se concretizeze pe retină jocul de culoare, până ca mintea mea să simtă nevoia de a-și explica necesitatea acestuia, toate cadrele mi-au dat senzația de ploaie. Nu știu cum poate fi explicabilă această senzație, altfel decât printr-un efort al imaginației de-a rememora un orășel, vara, la apus, după ce a plouat zdravăn și curcubeul, într-o simbioză cu fărâma de soare care-a mai rămas pe cer, îți reflectă o lumină duioasă, ca de renaștere. Ceea ce verdele și simbolizează: reînnoirea, echilibrul, renașterea. Așadar, filmul poate fi considerat un antemergător coloristic a ceea ce urma să devină o trilogie de succes, a regizorului polonez.
Muzica lui Zbigniew Preisner are ceva aproape liturgic, tragic, curat în același timp. Ultima oară când ceva din coloana sonoră a unui film m-a marcat profund, a fost la Eyes Wide Shut, și anume muzica lui Pook, Backwards Priests, care conține o liturghie a Bisericii Ortodoxe, redată pe invers. Într-adevăr, în cazul filmului lui Kubrick, senzația unei liturghii întoarse pe dos și folosită în scena unei orgii, nu se compară cu acordurile înălțătoare ale muzicii din filmul lui Kieslowski, care prevestesc un sacrificiu necesar pentru ca altceva să poată trăi. Ceea ce mă duce cu gândul la:
Circularitate. O altă constantă în film, care simbolizează necesitatea întoarcerii înapoi la punctul de plecare. Ceva trebuie să moară, pentru ca altceva să poată să trăiască. Nimic din ce există nu-și are resortul în neant. Nimic din ce se întâmplă, nu își are corespondentul în întâmplare. Un cadru precedă un altul. O replică o anticipează pe alta. Un simbol se naște din cauza a ceva. O poveste va fi spusă pentru că e nevoie de ea.
Un film mare dă prilej minții mele să înțeleagă ceva ce mintea altuia a înțeles în mod diferit. Mă gândesc în multe feluri la viața dublă a Veronicăi. Scena în care Véronique, după moartea Weronikăi, mărturisește că se simte îndurerată, m-a emoționat prin simplu fapt că a născut în mine gândul că mi-ar plăcea ca cineva să-mi dea șansă să-mi plâng propria moarte. Nu știu dacă, împărțind-le matematic pe cele două fete, una la cealaltă, ne-ar da ca rezultat: unu. Nu știu dacă Véronique și Weronika sunt una și aceeași. Poate că nu. Ce știu, însă, e că uneori, în viața, printr-o bunăvoință a astrelor care se aliniază într-o ordine perfectă, întâlnești un om care rimează cu tine însuți, care îți poate adulmeca existența de la mii de kilometri distanță, care te aude fără ca tu să fi spus nimic, care te-nțelege fără ca tu să folosești cuvinte, care te iubește fără nicio justificare, fără nicio explicație.
La double vie de Véronique / Viața dublă a Veronicăi e despre multe lucruri și eu multul n-am știut niciodată să-l cuprind în cuvinte. Pentru mine este despre liberul arbitru, despre multiplele vieți din noi și despre cum o decizie într-un anumit moment, îți poate trasa traiectoria vieții. Ți-o poate curma sau ți-o poate prelungi. Vorbește despre singurătate, despre o foame de sens și despre liniștea că undeva, pe lumea asta, există un fel suflet pereche și numai știindu-l că el există și se perindă prin cotloanele lumii, te face să ai îngăduința de-a accepta că nimic din ce ți se întâmplă, nu e zadarnic. Că viața nu degeaba și cu atât mai mult, că moartea nu e degeaba.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.