Sînt cîteva dintre întrebările pe care le ridică textul scris și regizat de Radu Popescu la Teatrul Apropo. Text dens, bine articulat, cu tăieturi de montaj precise care nu lasă nici o clipă acțiunea să lîncezească - am însă rezerve la scena finală, prea explicativă, cred.
Avem în față două tinere femei spre treizeci de ani, reprezentante ale clasei medii, vorbind o română foarte actuală, înțesată de englezisme (textul e foarte atent cu caracterizarea verbală a personajelor), cu preocupările așteptate (film, teatru, cărți). O IT-istă, Nicole (jucată de Nicoleta Marica), liber cugetătoare, violent anticlericală, și o avocată, Alex (Claudia Moroșanu), credincioasă practicantă (pelerinaje, duhovnic, nu acceptă sex înaintea nunții). Fiecare își linge rănile după cîte o relație terminată abrupt: prin moartea partenerului (Nicole), în urma insistențelor prea violente ale partenerului (Alex). Se întîlnesc pentru că Nicoleta vrea să înregistreze un testament prin care să interzică să fie înmormîntată ortodox, vrea să fie incinerată și fără nici o slujbă.
Se întîmplă (ca-n viață...) că, deși pornesc prin a se ciocni în convingeri, spre surprinderea lor (ușor amuzată, Nicole, speriată de-a dreptul, Alex), cele două se descoperă atrase una de cealaltă și încep o prietenie cît se poate de pasională - există și scenă de sex, dar drastic limitată, mai degrabă sugerată. Relația lor merge foarte bine (locuiesc împreună, merg în vacanță). De notat că fervoarea religioasă nu o părăsește pe Alex, ea reușind o vreme s-o împace cu noua sa dispoziție sufletească. Asta pînă cînd simte nevoia să se spovedească și primește canon să nu-și mai vadă iubita (o vreme, ca apoi să poată curma cum se cuvine relația). Morala creștină are cîștig de cauză. Hotărîrea lui Alex nu poate fi clintită nici de amenințarea aproape explicită că Nicole se va sinucide. Ceea ce Nicole face. Alex, care îi înregistrase testamentul și promisese să-i fie executor, reușește totuși s-o îngroape creștinește.
Cine a păcătuit? Cine poartă vina? Și, mai ales, cine are căderea să judece?
Autorul Radu Popescu are mare grijă să nu răspundă. Regizorul Radu Popescu sugerează răspunsuri.
Tot regizorul obține de la cele două excelente actrițe o interpretare la limita detașării care exclude accentele viscerale și menține spectacolul în zona ideilor, a cerebralității, detensionînd cînd e cazul atmosfera cu infuzii inteligente de umor.
O contribuție importantă o are scenografia simplă, funcțională (obiecte albe de forme geometrice regulate, costume care delimitează stările și situațiile: Nicole mai ales în negru, Alex preponderent în alb, cu excepția scenei finale în care Nicole apare într-o rochie de mireasă și Alex e în doliu - foarte frumoasă și soluția găsită pentru rochie). Important pentru păstrarea în zona rarefiată a ideilor e și mixajul imaginilor video, pedalînd mai apăsat către culoare și non-figurativ. Bună și ideea proiectării acestor imagini pe brațele unei cruci albe plasate în fundal, în centrul scenei.
Stilurile de joc ale celor două actrițe sînt complementare și în contrapunct cu ideile exprimate. Pasională, nestăpînită chiar devine Claudia Moroșanu (care în prima scenă adoptase o suculentă limbă de lemn office), în timp ce Nicoleta Marica menține permanent o distanță sceptică.
Se poate face teatru foarte bun la independenți. Mai rămîne să fie și văzut.
(foto: Cosmin Ardeleanu)
Teatrul "Apropo", București
Ultima dorință,
Text și regie: Radu Popescu.
Cu: Claudia Moroșanu, Nicoleta Marica.
Scenografie: Nairam. Marian Văsii. Muzică: Alexandru Suciu. Multimedia: B4 (Bogdan Benea, Dragoș Mazo, Vlad Gheorghe, Bogdan Nedelcu).
Premiera: 16.09.2024, în cadrul Bucharest Fringe, ediția a 14-a.