Crocodil nu este un text simplu, nu abordează teme superflue, nu invită la rigoare / scorțoșenie, nu face uz de norme moștenite sau mecanic adoptate pentru a depune în contul genului dramatic material pentru uz regizoral. Elise Wilk nu se complică cu semnele de punctuație, nu pune majuscule, nici măcar cu așezarea în pagină nu se îngreunează, ci mai degrabă se lasă pradă gândurilor personajelor, dând aprobator din cap în favoarea impulsurilor de moment (de citit gratuit pe LiterNet aici). În 2024, cu ajutorul Primăriei Municipiului Brașov și al Asociației Antiteatru, Lorena Zăbrăuțanu montează la Centrul Cultural Apollonia spectacolul Crocodil, de data asta cu numai două personaje, jucate de actrițele Mihaela Alexandru și Sabina Brândușe.
Dintr-un latent rezervor de lirism se va revărsa poemul unei generații compromise, debusolate, vânate de incertitudini în legătură cu orientarea sexuală sau identitatea de gen. Noțiunea de ‟diferit" vine la pachet cu etichete și marginalizare socială, fenomenul fiind cunoscut la nivel mondial sub denumirea de bullying. Având în vedere creșterea purulentă a cazurilor de hărțuire în mediul școlar, spectacolul caută cu precădere publicul tânăr, pentru a trage încă un semnal de alarmă, pentru a încerca o nouă tactică de corectare a comportamentelor dezaxate. Adolescenții sunt încurajați să ia atitudine în fața ostilității duse la extrem, să prindă curajul necesar pentru a fi ei înșiși.
Cheer Up! Nu e decorul de la Doi pe o bancă de Aleksandr Gelman, dar aduce. Nu e o scenă cum te-ai aștepta, dar e un hol alb, pretutindeni alb! Mihaela Alexandru interpretează rolul unei copile de numai 11 ani, orfană de tată și neglijată de mamă, confuză și înghiontită de prea multe nedreptăți. Tatăl i-a murit însă, dacă ar fi să visăm la o lume mai puțin crudă, am jura pe toți sfinții că cei morți cutreieră Universul, încercând să miște ițele în așa fel încât să ne repare nouă planeta stricată. Sau poate tatăl e în Rai, sporovăind cu Bărbosul la o ceașcă de ceai, reușind astfel să fenteze moartea de un milion de ori, căci în Rai nu mori niciodată așa că poți să fumezi o grămadă de țigări. Oamenii mai și mor, nu? De boală, de inimă rea, de mâna altuia, de bătrânețe... sau de grija a cum se îmbracă unii... de-i roz, de-i albastru. Se pune atâta preț pe niște bucăți de material fără suflet, care în concepția populară au gen, care te identifică ca femei sau ca bărbați, care nu sunt privite doar ca haine!
Cu celelalte personaje (pe care cei care au citit textul le știu) cum rămâne? Teoretic ele sunt personaje individuale, dar dacă am aborda altfel situația? Dacă toți cei care trec prin filtrul protagonistei sunt redați prin amintire? Dacă ei comunică cu o singură voce? Dacă singura persoană pe care n-o poți decodifica este cea pe care o idealizezi? Mihaela Alexandru îl joacă pe David, o joacă pe Bunică, pe Mamă, dar nu și pe Alice (Sabina Brândușe). Tânăra misterioasă, cu o înfățișare rebelă, dă repetitiv ture cu bicicleta. Din când în când se mai oprește, mai testează terenul, mai trage tacticoasă dintr-o țigară electronică, lăsând totuși loc și de flirt (din priviri) cu sărmana îndrăgostită.
Bărbații beau bere și fumează. Generalizăm... dar la 11 ani, oare nu credeai că-i de departe cea mai virilă activitate existentă? Simona, căci așa o cheamă, e de acord, așa că vine momentul să fumeze pentru prima dată, să se îmbrace cu hainele vechi ale tatălui și... cireașa de pe tort... să-și deseneze barbă și mustață cu creionul dermatograf negru. În plus, la 11 ani te vor scuza cu toții de te zăresc cu un hickey pe gât. Nici nu ai habar ce e, dar pare cool! Iarbă... pare se că poți consuma când nici măcar n-ai făcut primul drum pentru poza de buletin. Zero frică! Maturizare nene!
În fundal se proiectează (în momente cheie) materiale filmate oarecum amatoricește (probabil cu telefonul) pentru a lega scenele. E ca și cum vorbești cu un prieten și i-o bagi pe aia cu - ARATĂ-MI O POZĂ, SĂ-MI FAC IDEE! Între timp, Simona va citi ‟testamentul" prietenului ei David, care se va muta definitiv în Spania. Avion! Turbulențe! Lasagna de la stewardese! Cod roșu de intervenție și practici disperate - cruci cu limba, panică la nivel mintal, pupile dilatate. Ne este cunoscut tuturor clasicul aplaudat la aterizare sau frica abominabilă de la decolare. David nu e înclinat spre moarte, e doar simpatic. La rândul ei, Simona își dorește să-i lase ceva, un gând... mai multe... un zbucium... o formă de eliberare sufletească, îngemănată (mai ales dacă ne raportăm la textul original) cu mărturisirea lui Orlando, acel Orlando al Virginiei Woolf. Și, desigur, când spui Orlando nu ai cum să nu o menționezi și pe Vita Sackville-West ce i-a servit drept inspirație. Și cum fiecare poate face declarații sau omagii în propria manieră, revelația adusă de un tron din cutii de pizza mâzgălite cu numele Alice funcționează de minune.
Singur pe lume nu-i ușor, o zice și Hector Malot. Mama e cu gândul la Mustăcios, tu vezi pantofii lui la intrare, iar ai tăi parcă devin din ce în ce mai mici și mai neînsemnați, în comparație cu ai lui. Atunci, crocodilul interior mușcă, dar nu la fel de intens cum mușcă când ei te umilesc. Ai vânătăi, mama te va crede că ai căzut pe scări și te va mustra, niciodată alina. Un mesaj în spațiu te poate salva, o sinceră dorință ca pentru duhul din lampă, dar rețeaua pică iar și iar. Tata n-a fost niciodată astronautul din cutia de lemn, din groapa ce-i portal spre galaxie. Crocodilul mic care mușcă din tine lasă urme adânci. Ești singur, pierdut printre zgârie-nori sau mașini rostogolite aiurea sau programări la dentist, într-un loc ce pare Rai, pentru că în mintea ta e mai ușor, mai sigur și mai probabil să vină cineva care să-ți vorbească cu interes, mai ușor decât vreodată pe Pământ. Final deschis! (ceva mai deschis în text decât în spectacol)
(foto: Vlad Basarab - primele două și Ovidiu Verde - următoarele patru)