Al doilea rând de aplauze merge din parte-mi către Ana Avram (Julieta, la paritate cu Ilinca Neacșu) și Ștefan Radu (Romeo, la paritate cu Tiberius Zavelea) care reușesc să rostească faimoasele replici și să facă celebrele gesturi & acțiuni cu naturalețea cu care ar juca într-un film din Noul Val. Fără ca vreo secundă cei doi încă studenți (arta actorului, master, UNATC) să cadă în păcatul aducerii la zi doar de dragul potențialei intrări în rezonanță cu cele mai la modă gusturi și tematici.
Sunt o seamă de statui prăbușite, coloane incomplete și blocuri de piatră ciuntite în spațiul gândit de Nina Brumușilă. Un fel de muzeu scăpătat, în care se intră fără bilet și fără permisiune, un loc părăsit, degradându-se lent și ireversibil. Vizitatorii săi sunt din alte timpuri. În siajul paragrafelor de început, am fi tentați să credem că e vorba de noi, oamenii prezentului, plecați pentru câteva ore într-un history-break. Costumele Mariei Miu ne trag oarecum de și anume mânecă.
Priviți-l pe Radu Amzulescu în rolul Ducelui Veronei. Sunt fire de perfuzii care se ițesc de sub mantia sa de lider politic suprem al cetății! Aproape de final, Gregory al lui Cătălin Vîlcu (la rându-i student la master UNATC, una dintre descoperirile lui Eugen Gyemant, care l-a promovat în Controverse.1961.Cum vă place?) îi preia / fură patrafirul părintelui Lorenzo (Cornel Scripcaru, același mare actor pe care se încăpățânează să nu-l vadă nici un juriu). Adăugați sandalele aceluiași Padre Lorenzo, duelurile sabie versus mătură ori pungile de vopsea roșie aplicate la vedere pentru a vă face o idee despre atmosfera pe care o creează regizorul și oamenii săi pe scena de la Grădina Icoanei (și printre staluri, pe culoare, sala toată e cucerită de banda aparte a lui Gyemant). Coloana sonoră, deja un fel de trademark al regizorului, vă las plăcerea să o descoperiți pe cont propriu.
Păi, ce facem noi aici? Ce e asta? Parodie? Comentariu post-modern? Culmea că nu prea. Povestea de dragoste dintre cei doi e cât se poate de reală, de cărnoasă, de sentimentală. Cei doi eroi își trăiesc plenar dragostea și o împărtășesc cu cei din jur, deopotrivă personaje și spectatori. Erotismul e, de altfel, multiplicat în fel și chip, Benvelio (Iosif Paștina) e cam bine de tot interesat de Romeo, Paris (Mihai Bisericanu) e de un ridicol delicios în așa-zisa-i goană după Julieta (în fapt, omul pare mai topit după Capulet tatăl (Gheorghe Ifrim), căruia îi soarbe fiecare vorbă, fiecare gest), iar petrecerea de la care pornește totul e o întâlnire de hormoni, pasiuni și decadență cum doar La grande bellezza ne-a mai oferit în anii de pe urmă.
Cumva, lumea ce trăiește printre coloanele ce se năruie (merge năruindu-se?) pare că are chef de viață, de petrecere, de veselie. Sir Capulet e o gazdă mărinimoasă și generoasă, taie din fașă pornirile războinice ale tinerilor de tip Tybalt (Matei Constantin) care tot visează răzbunări și sânge vărsat. Doica (Daniela Nane, la paritate cu Anca Sigartău) e o ființă solară, zâmbitoare, care alege cu naturalețe să conspire de partea binelui și să ignore răul. Părintele Lorenzo, după un prim monolog senzațional despre filozofia naturii și a vieții, își îmbrățișează rolul major într-o seamă de urzeli gen Harry Potter cu o poftă aproape copilărească de a surmonta orice posibilă barieră în calea fericirii protejaților săi.
E-o lume lejeră, superficială, roză, condusă de o seamă de bolnavi evadați / învoiți dintr-un spital / ospiciu în care se joacă de-a liderii. Din ea, se desprinde un cuplu (ar putea fi primordial sau, la fel de bine, cel de pe urmă) și un nebun. Mă rog, Mercutio (Vlad Ionuț Popescu) e nebun în măsura în care Hamlet e. Căci asta face Vlad Ionuț Popescu (la 26 de ani, unul dintre cei mai importanți actori ai generației lui și nu numai) din zisul Mercuțio: un Hamlet care a scăpat sabiei otrăvite a lui Laertes și se plimbă prin cenușa imperiului îmbibat de spleen-ul La grande bellezza.
Schimbarea de ton la momentul-balama dintre dulcea petrecere și amarul război civil declanșat de Tybalt-ieni e marele pariu al trupei de actori maturi a Bulandrei. Acolo e încă de lucrat întru veridicitate. Paharul ce se sparge în palma dreapta a lui Gheorghe Ifrim - Capulet la vederea fiicei sale moarte marchează sonor și vizual clipa de trecere. Parcă e nevoie de mai multă asumare și la nivel actoricesc.
Atmosfera de cabaret noir, cu tușe grotești ori absurde, nu e noutate în opera lui Gyemant. Luminile lui Florin Manu, sunetul gândit & implementat de Vlad Stan & Andrei Amariei (bașca animatia 3D pentru trailer-ul spectacolului powered by Irina Bako) și mișcarea scenică dirijată de regizor (scenele de grup, mai ales cele în care actorii sunt distribuiți prin întreaga sală, arată foarte bine și integrează molipsitor publicul în întreaga istorie) complementează textura elementelor de decor și sensul paradoxal al costumelor (să includem aici și tatuajele, mai mult sau mai puțin definitive, de pe trupurile unora dintre actori?). De muzici nu vorbim, ci ascultăm, da?
La Romeo și Julieta, cabaretul descompus / recompus în muzeul decrepit are pod la etaj. Cu chepeng. Acolo locuiește Lorenzo, aceea e adresa speranței (la etaj, nu la parter). Spațiu prăfos, plin de pene de porumbel și alte păsări. Cei doi îndrăgostiți îl vizitează cu încrederea de pe urmă și apoi își iau zborul. Rămân casa, muzeul și pofta noastră de sânge năruind totul în jur. Băiete, muzica!
(Timpul & Spațiul reprezentației: 14 septembrie 2024 @ Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra)
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr și Dan Moruzan, disponibile integral aici - Dinu Lazăr și aici - Dan Moruzan.