Spectacolul Mesia regizat de Andrei Măjeri la Teatrul Evreiesc de Stat are la bază piesa cu același titlu scrisă de dramaturgul american Martin Sherman în 1982, piesă ce se inspiră dintr-o poveste plasată într-o perioadă tulbure: 1665, în urma revoltei cazacilor, când peste o treime din comunitatea evreiască a fost măcelărită, așa că evreii din Europa de Est, obosiți de pogromuri, au fost inspirați de o figură mesianică. Este un fapt istoric că în 1648-1649, trupele cazace conduse de Bogdan Chmielnicki au masacrat 300.000 de evrei în Ucraina, săvârșind acte de cruzime greu de închipuit. Multe comunități care au scăpat au fost apoi devastate în războiul ruso-suedez din 1655. În acest context, poporul evreu s-a agățat cu disperare de visul de izbăvire din robia exilului prin implorarea venirii lui Mesia. În aceste comunități, Shabbetai Tzvi, personaj istoric real, a găsit ușor adepți. Se spunea că Shabbetai Tzvi va călări în Constantinopol însoțit de profetul Ilie, va detrona sultanul, apoi va mărșălui triumfător la templul reconstruit al Ierusalimului pentru a fi încoronat Rege al evreilor. Încălcând legea talmudică, Shabbetai a predicat egalitatea de gen și hedonismul. În Mesia lui Sherman, Rahela, în vârstă de 28 de ani, este prinsă în această nebunie mistico-religioasă. În mica ei istorie ce va fi înghițită în cea Mare, este îndrăgostită de Asher, frumosul nepot de 24 de ani al lui Reb Ellis, bărbatul mai în vârstă cu care Rahela a consimțit să se căsătorească. Ellis sacrifică mai întâi bunurile familiilor sale, apoi pe el însuși noului Mesia, lăsând-o pe Rahela, Asher și mama Rahelei, Rebecca, care a devenit mută ca urmare a rătăcirilor ei în Polonia, să îl caute pe Shabbetai în Turcia.
O mare de negru fără nimic sinistru. Doar adâncime și profunzime. Poate și valuri de durere, nu și de moarte, pentru că moartea e o trecere, o cină de taină cu Sfătuitorul lumii. Pereți mobili și cutați, lăsând să treacă prin crăpăturile lor viețile, iluziile, deznădejdile unei lumi într-o febrilă așteptare. Oglinzi înalte, pâcloase, deformând și distorsionând chipuri, judecăți, credințe. Printre ele, un personaj straniu, cu alură de derviș, pe jumătate om, pe jumătate diavol, dar ce diavol seducător, care îngână într-o limbă stranie o melodie stranie, din ce în ce mai intensă, mai sfâșietoare. Două femei desprinse din filmele lui Bunuel îl privesc, numai una îl vede, îi simte mirosul de iad și duhoarea dulce-amăgitoare. Ești în fața unor pânze pictate în 3D, vizualul și auditivul dovedesc o imaginație debordantă, o neliniște existențială în care pulsează amintiri individuale și colective, doruri și nostalgii (scenografie: Irina Chirilă). Stilizarea nu este sinonimă cu sterilizarea, parcă privești un Goya din care îți extragi propriile viziuni și înțelesuri. Zonele de lumină și umbre lasă să se întrevadă chipuri, materialul devine imaterial și atemporalul lasă frâu liber oricărei istorii. (Lighting design: Andrei Măjeri). Între pasiunea pentru vizualul pur, dar dinamic și mereu surprinzător, regizorul nu neglijează ambientul auditiv, dimpotrivă, îl ridică la rang de personaj. Este superbă muzica din Mesia, cântată live de către actori, în ladino (o coordonată / dimensiune importantă, esențială a culturii, spiritualității, identității evreiești, dimensiunea, identitatea sefardă) ea trezește voluptăți nebănuite, iar în interpretarea lui Feras Sarmini te amețește precum o aromă orientală nediluată.
Nu e orice fel de istorie ceea care se petrece pe scenă, ci una pictată în culorile sumbre ale cruzimii umane, îndulcită de tușele fine ale inteligenței și ironiei, o istorie despre iluzie / deziluzie, fragilitate / forță, mărire / cădere, rugăciune / erezie, despre zbor și prăbușire. Într-o nesigură Arcă nu viețuitoare sunt urcate, ci sentimente, pasiuni, răbufniri, tăceri, speranțe greu de stăpânit și de înțeles până și de un Mesia impostor și palavragiu. În Cărțile lui Iacob, romanciera Olga Tokarczuk, spunea că Dumnezeu a creat literele alfabetului ca să avem posibilitatea să-i povestim despre creația lui. "Dumnezeu e orb. Nu ai știut asta? Ne-a creat pe noi ca să-i fim călăuze, cele cinci simțuri ale lui."
În cele două ore de spectacol, Lorena Luchian (Rahela) nu părăsește scena, vorbește continu cu ea însăși, cu Dumnezeu, cu cei din jur, pe tonuri diferite, în game diferite, ba se alintă, ba se ia în serios, ba se trezește din reverie, ba se lasă purtată de visul dulceag al mântuirii. După Ariadna părea greu să izbutească un rol mai bun, dar aparențele sunt înșelătoare precum vorbele lui Shabbetai. Lorena este narator, raisonneur, liant între personaje, un rol extrem de dens pe care îl face cu zâmbetul pe chip, fără a pierde din suflu. Este un Tevye feminin, mucalită și ironică, are forța pământului pe care îl iubește, fără a renunța la dorința spre înalt. Transformarea ei dintr-o femeie însingurată și nedorită într-una vie și încrezătoare prin magia iubirii este impecabil interpretată. În momente esențiale ale evoluției personajului, regizorul găsește soluții vizuale în care cadrul concret, material este în consens cu cel emoțional. Rochia de mireasă pare o cămașă de forță, iar voalul se strânge ca un laț în jurul gâtului. Un cerc de sfeșnice aprinse luminează sufletul Rahelei care la rândul lui devine flacără și lumină. O barcă alunecă pe mări închipuite așa cum gândurile se leagănă printre incertitudini. Iar Rahela vorbește, vorbește, pentru că rabinii spun că lumea se cere povestită ca să existe cu adevărat. Și, cine știe, poate povestind despre lume, ea chiar se schimbă.
Geni Brenda Vexler intuiește tonul potrivit personajului, are vervă, energie, cu intervenții bine controlate. Neculai Predica își umanizează personajul, estompând pornirile lăcomiei de bani și de trupuri tinere printr-o revelație spirituală ce stârnește milă și duioșie. Nunta este momentul lui de grație, ziua vieții sale mărunte, promisiunea unei tinereți continue. În mica lui lume, binele și răul au locuri clar delimitate, bucuria și necazul stau pe scaune diferite, iar muzica se înalță ca un imn umil închinat vieții și rânduielilor sale. Zborul său de Icar nechibzuit nu are nimic înălțător, în urma lui rămânând bufnitura în cădere a unui destin mărunt.
Ana Bumbac este înzestrată de un Dumnezeu milostiv cu frumusețea de regină de Saba, frumusețe purtată semeț, nu trufaș și transformată într-un atu scenic. Atât de bine intră Alex Iezdimir în rol, încât parcă și trupul i se împuținează, unde o fi ascuns bărbăția și semeția din celelalte spectacole? Speriat de atotputernicia unui Mesia inflexibil, Asher caută, întreabă, se întreabă, dar nu are istețimea Rahelei de a-și da răspunsurile potrivite. Tânărul actor ține în frâu ambiguitatea personajului său cu delicatețe și forță. Printr-o atitudine adolescentină, Alex Iezdimir sugerează libertatea dezlănțuită atunci când se anunță o viață nouă. Când de această viață nouă se alege praful și pulberea, spiritul pare a se scurge din trupul său. Asher îmbătrânește și obosește sub privirile noastre. Trădat de Mesia despre care credea că îl va salva, Asher pierde iluzia Raiului și a mântuirii. Raiul nu îl rabdă, iar el nu mai rabdă viața pe pământul care amurgește a Iad.
Viorica Predica într-un rol de compoziție cum nu am văzut-o niciodată, Rebecca. O tăcere îndelung comprimată care, zăgăzuită și asumată, impune și transmite mai mult decât un roi de cuvinte. Un chip de Mic Prinț în căutarea unei prieten și de Gelsomină ce tocmai îl găsește pe prietenul ce o învață rostul pietrelor. Ce vede, de fapt, Rebecca? Cu siguranță nu urmărește pe nimeni cu ochii trupului. Ea poate întrezări contururile imperceptibile ale viitorului de Dincolo, locuit de ființe pure, unde totul e mai luminos și mai curat. Sunt puține replicile Rebeccăi, dar Viorica Predica le conferă prin rostirea sa șoptită, aproape nepământeană rang de profeție. Privirea ei plutește pe deasupra lucrurilor, iar cântecul ei are tânguire de clopot. Un rol abordat cu pătrundere psihologică care nu îi subminează latura fragilă cu irizări ludice.
L-am lăsat la urmă pe Vlad Corb, frumos ca un zeu (O zeiță nu poate naște decât un zeu, nu?) al răului și binelui dozate după simțirea privitorului. Un personaj fără glas care vorbește cu trupul lasciv și mlădios, cu ochii tandri și pătimași, un personaj care șerpuiește în toate colțurile și ungherele scenei, dar și în circumvoluțiunile minții noastre, căruia nu îi este frică de oglinzi, pentru că știe că are multe chipuri, atâtea chipuri câți ochi îl privesc, un Dorian Gray care și-a anihilat creatorul, încât nu se mai teme vreodată de bătrânețe.
Spectacolul lui Andrei Măjeri incită, cheamă, cere, bucură, uimește. Merită și va avea cu siguranță cronici în care se va vorbi de Marele Inchizitor, de Viridiana, de Cărțile lui Iacob, de clar obscurul lui Carravaggio, de expresionism, de limba ladino și alte trimiteri culturale. Nu am citit nimic anterior despre piesă, nu am văzut alte montări, despre Martin Sherman știu doar că este autorul piesei Când Isadora dansa, pentru mine un spectacol de colecție. Dar simt că textul trebuie să se încline în fața acestei montări. Regizând Mesia, Andrei Măjeri reușește o revendicare a vocilor feminine oprimate. Între muțenia asumată a Rebeccăi și avalanșa cuvintelor Rahelei se întinde un ocean de tăcere. Prin oglinzile ce împânzesc scena vezi aceste femei fără glas, vezi personajele, dar îl vezi pe Andrei Măjeri descifrând istorii vechi în anticariate, mângâind cu privirea picturile din El Prado, atingând țesături din piețe vechi, hălăduind pe străzile Europei privind și vorbind cu oamenii, ascultând muzici vechi, jucându-se cu imagini, cuvinte, sunete, strângând în palme frumusețea lumii pentru a o revărsa către noi, spectacol cu spectacol.
Note:
1. "sefard, -ă, sefarzi, - de s.m. și f." Evreu de rit spaniol care aparține curentului ortodox sau conservator al iudaismului actual, vorbește iudeo-spaniola și respectă tradițiile spaniolo-portugheze. Este răspândit numai în Africa de nord și în Orientul Mijlociu și folosește limba ladino (de la latinus), formată pe baza limbii spaniole; sefardit. - Din fr. Sefardi.
2. Shabbetai Tzevi (1626- 1676), pasionat de Cabala, la vârsta de 22 de ani s-a proclamat Messia. Mișcarea sa a atras mulți discipoli, amenințând autoritatea rabinică în Europa și Orientul Mijlociu.Shabbetaianismul susținea că actele exterioare erau irelevante, cât credinciosul rămâne în interiorul său evreu. jewishhistory.org/sabbatai-zevi/
3. Tendințele nihiliste ale șabbetaianismului au atins apogeul în secolul al XVIII-lea cu Jacob Frank, ai cărui adepți au căutat răscumpărarea păcatului prin orgii la festivaluri mistice. Iacob Frank este eroul romanului Olgăi Tokarczuk, Cărțile lui Iacob (apărut în tălmăcirea Cristinei Godun la Editura Polirom).
4. Muzica sefardică (muzica evreilor din Spania s-a dezvoltat la începutul Evului mediu timpuriu în Spania și era foarte populară la curțile regale creștine și maure. Muzica sefardă este de obicei cântată în ebraică sau în ladino (un amestec între limba castiliană veche și ebraică; este numită și limba iudeo-spaniolă sau judezmo). cultura.cervantes.es/
5. În România, "Sinagoga sefardo-romaniotă din Constanța a fost părăsită în 1947 și a suferit avarii la cutremurul din 1977. După mai multe încercări eșuate de a fi consolidată și refuncționalizată, a fost demolată în anii 1980, lipsind astfel orașul de un monument reprezentativ" (arhive Institutul Național al Patrimoniului). Sinagoga sefardă Cahal Grande din București, una dintre cele mai frumoase din estul Europei, a fost arsă de legionari în 1941. În perioada 19-27 ianuarie 2024 a fost deschisă publicului. Expoziția foto-documentară "Bucureștiul sefard", realizată de Felicia Waldman și Anca Tudorancea.
Mesia de Martin Sherman
Traducerea în limba română: Lorena Luchian, Alexandru Panait și Andrei Măjeri
Regia artistică: Andrei Măjeri
Scenografia: Irina Chirilă / Mișcarea scenică: Daniel Dragomir / Light design: Andrei Măjeri
Pregătire muzicală: Antonela Barnat / Asistență regie: Andra Sultan / Asistență scenografie: Miruna Rădulescu
Distribuția: Rahela: Lorena Luchian // Tanta Rose: Geni Brenda Vexler // Reb Ellis: Neculai Predica // Asher: Alex Iezdimir // Rebbeca: Viorica Predica // Sarah: Ana Bumbac / Cabiria Morgenstern // Spiritul: Vlad Corb // Politiki Lyra: Feras Sarmini.